OrthodoxPhotos.com
HOME | PHOTOS:
Holy Fathers
Orthodox Elders
Athonite Hermits
Holy Relics
Icons & Frescoes
Holy Land
Monasteries, Churches
Pascha Holy Light
Monasticism
Monastic Obedience
Various Photos
SEARCH:
THE ORTHODOX FAITH:
What's Orthodoxy?
Who started it?
Is it 2000 year old,
before catholicism
and protestantism?

BYZANTINE HYMNS:
Athos Monks[play]
Meteora[play]
Th. Vassilikos[play]
EXTERNAL LINKS:
Orthodox Prayer Ropes
The Jesus Prayer & the Orthodox Prayer Rope (resources)

Embrionul uman se însufleteste de la zamislire, sau mai târziu?


     Ca pretext al recentei "filologii" dezvoltate despre avorturi, un prieten teolog, dintre cei distinşi, mi-a scris "nedumerirea" sa în înţelegerea locului de la Ieşire 21, 22-23 în raport cu Canonul 2 al Marelui Vasile şi, în general, cu învăţătura Bisericii despre însufleţirea embri­onului din clipa zămislirii lui. Mi-a spus că observă o con­trazicere, pe care n-o poate explica, şi m-a rugat să mă îngrijesc de subiectul acesta în vederea clarificării lucru­rilor, aşa încât să se dezlege, pe cât va fi cu putinţă, nedu­merirea, şi să dispară primejdia "smintelii".

     Dar să vedem cum stau lucrurile:

     In cartea Ieşirii, la capitolul 21, în versetele 22-23, există următoarea prescripţie: "Iar de se vor certa doi bărbaţi şi vor lovi pe femeia ce are în pântece, şi va ieşi pruncul ei neînchipuit, cel vinovat să se supună la despă­gubirea ce o va cere bărbatul acelei femei potrivit cu hotărârea judecătorilor, iar de va fi pruncul închipuit, va da suflet pentru suflet" (adică în cazul al doilea se va pedepsi cu moarte).

      (Textul ebraic are o formulare diferită, dar pe noi ne interesează formularea textului Septuagintei, deoarece pe acesta l-a primit Biserica).

     Teodorit al Cirului, explicând versetele de mai sus ale textului biblic, spune: "Ce înseamnă închipuit? Spun unii că formarea desăvârşită a trupului în pântece, când se însufleţeşte embrionul. Căci şi Făcătorul a plăsmuit mai întâi trupul lui Adam, şi apoi a insuflat sufletul. Porunceşte aşadar legislatorul, pentru femeia ce a pierdut pruncul prin lovire că, dacă pruncul a ieşit închipuit, adică for­mat, ucidere să se cheme fapta şi aceeaşi pedeapsă să suporte şi cel ce a făcut-o. Dacă (pruncul) nu este format, nu se socoteşte ucidere, deoarece încă n-a avut suflet atunci când a ieşit" (P. O., 80, 272. Vezi şi 83, 941).

     Canonul 2 al Marelui Vasile, validat de Sinodul VI ecu­menic, şi în care se exprimă oficial şi autentic gândirea Bisericii, spune: "Cine strică fătul prin meşteşugire, su­feră pedeapsa uciderii; iar cu privire la format şi nefor­mat nu este lămurire la noi (adică nu se face deosebire, n. trad.)... Pe lângă aceasta se mai adaugă şi stricarea fătului ca ucidere, după scopul celor ce fac acestea...".

     Dacă tâlcuirea versetelor de la Ieşire, făcută de Teo­dorit şi de oarecari alţi tălmăcitori, atât mai vechi, cât şi mai noi decât el, este dreaptă, atunci avem într-adevăr o contradicţie ascuţită între Scriptură şi Biserică, şi aceasta mai ales pe temă dogmatică. Dar asta este exclus -se înţelege că pentru noi, creştinii ortodocşi - cu desăvârşire şi a priori. Prescripţiile amintite de la Ieşire, dacă se inter­pretează aşa cum vrea Teodorit, nu sunt de natură ceremonială, sau civilă, sau simplu penală, aşa încât să aibă caracter temporar şi să fie desfiinţate mai târziu în Iconomia cea nouă (Legea harului) sau să fie înlocuite de altele, nu sunt nici de natură morală, încât să existe posi­bilitatea desăvârşirii lor în noul Testament, cum s-a în­tâmplat de pildă cu prescripţiile despre jurământ sau despre despărţire, care s-au înlocuit cu altele mai înalte. Aceste prescripţii, dacă au sensul ce li-l dă Teodorit (pre­cum şi alţii oarecari, precum am spus), sunt de domeniu dogmatic, deoarece întrebarea: Când ia omul suflet, este o problemă dogmatică. Vechiul Testament aşadar învaţă, totdeauna, după Teodorit, că embrionul nu are suflet la început, ci ia mai târziu, când i se formează toate orga­nele sale ("formarea DESĂVÂRŞITĂ a trupului în pânte­ce"), deci cam în (sau după) luna a patra de la zămislirea lui. Dar Biserica învaţă prin Canonul de mai sus (şi nu numai prin el, ci şi prin multe altele), că embrionul are suflet din clipa zămislirii lui şi de aceea caracterizează drept ucidere, ucidere de om, avortarea lui, oricând s-ar face ea. Biserica refuză şi respinge orice deosebire între embrionul închipuit şi neînchipuit supus avortării. Aşa­dar, precum am spus, avem o contradicţie între Scriptură şi Biserică în subiectul curat şi pur dogmatici Dar lucrul acesta, repetăm, este cu neputinţă, deoarece izvorul în­văţăturii amândurora, al Scripturii şi al Bisericii, este Acelaşi Duh Sfânt.

     Inainte de a intra în examinarea mai adâncă a subiec­tului, să presupunem că Teodorit şi cei ce cugetă aseme­nea lui au dreptate, adică să considerăm că embrionul nu ia suflet de la început, de îndată ce se zămisleşte, ci mai târziu, în perioada de "naştere a organelor" sau mai bine zis de... "desăvârşire a organelor" ("formarea DESĂ­VÂRŞITĂ a trupului în pântece"). Dar ne întrebăm: Când anume ia exact? "naşterea organelor" nu se săvârşeşte în salt, nu se întâmplă de la o clipă la alta. Ci se realizează foarte încet, cu paşi "pe loc". Chiar dacă pereţii pântecelui matern ar fi fost transparenţi ca sticla şi am fi observat şi în fiecare zi evoluţia embrionului, de la zămislirea lui până la naşterea lui, ar fi fost cu neputinţă să reperăm vreo schimbare determinantă. Embrionul ar fi ajuns la vremea naşterii lui şi noi am fi rămas cu nedumerirea: când a crescut aşa de mult!? Oare nu şi continua creştere a copilului ce s-a născut trece cu totul pe neobservate de casnicii lui? La început îl vedem nou născut, apoi prunc, copil, băieţandru, adolescent, bărbat, etc. şi ne între­băm: "Când a crescut?", fie este cu neputinţă să stabilim etape de schimbare a lui de la un stadiu de vârstă la altul. Aceasta se întâmplă şi cu evoluţia embrionului. Este cu neputinţă să stabilim etape ale ei. Aşadar, care este "clipa magică" a însufleţirii embrionului? Care este ziua, ceasul, minutul, care este secunda perioadei de timp în care se întregeşte "naşterea organelor"? Ce factori determină clipa cosmoistorică, pentru embrion, în care se petrece schimbarea sa din pastă" de carne în fiinţă omenească însufleţită? Ce fapt concret, în drumul evolutiv şi lent al embrionului, pricinuieşte "cutremurul cel mare" şi co­boară îngerul care rostogoleşte "piatra de pe uşa mor­mântului" şi instalează sufletul în materia trupului, atunci când ea se transformă în om? La aceste întrebări nu este cu putinţă să se dea vreun răspuns. Ieşirea este cu desă­vârşire închisă. Deci observaţia din tâlcuirea lui Teodorit şi a celor ce cugetă ca el, mai vechi şi mai noi, este foarte necorectă. (Şi în Mărturisirea lui Petru Movilă, cea evident latinizantă, există o părere asemănătoare, adică "sufletul se dă de Dumnezeu după ce se formează trupul şi se face îndemânatec pentru primirea lui". (Vezi I. Karmiri, "Monumentele dogmatice şi simbolice ale Bisericii Orto­doxe", ed. 2, tom 2, Atena, 1968, p. 608).

     Am spus mai sus că vom vorbi mai amănunţit despre învăţătura Bisericii, despre însufleţirea lui de la însăşi zămislirea lui. Precum ne este cunoscut, Domnul, făcându-Se om, a trecut prin toate stadiile firii umane, asemenea nouă, cu excepţia zămislirii Sale celei fără sămânţă şi a nepăcătuirii Lui. Patru sinoade ecumenice propovăduiesc: a) "Mărturisim aşadar pe Domnul nostru lisus Hristos... Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit (alcătuit) din su­flet raţional şi trup... de o fiinţă cu Părintele Său după dumnezeire şi de o fiinţă cu noi după omenitate; două firi unite... Mărturisim pe Sfânta Fecioară născătoare de Dum­nezeu, prin care Dumnezeu Cuvântul Se întrupează şi Se face Om şi Care PRIN ZĂMISLIREA DIN EA ŞI-A UNIT LUIŞI TEMPLUL LUAT (= firea omenească) DIN EA (= Fecioara)" (Definiţia Sinodului III ecumenic, I. Karmiri, op. cil, tom 1, Atena, 1960, p. 154-155). b) "... mărturisim pe Unul şi Acelaşi Fiu, Domnul nostru lisus Hristos, desăvârşit pe Acelaşi în dumnezeire şi desăvârşit pe Acelaşi în omeni­tate. Dumnezeu cu adevărat şi om cu adevărat, pe Ace­laşi (alcătuit) din suflet raţional şi trup, de o fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de o fiinţă cu noi pe Acelaşi după omenitate, întru toate asemenea nouă, afară de pă­cat..." (Definiţia Sinodului IV ecumenic, I. Karmiri, op. cit, p. 175). c) "Mărturiseşte (sinodul VI ecumenic) pe Domnul nostru lisus Hristos... desăvârşit în dumnezeire şi desăvârşit pe Acelaşi în omenitate. Dumnezeu cu ade­vărat şi om cu adevărat, pe Acelaşi (alcătuit) din suflet raţional şi trup, de o fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de o fiinţă cu noi după omenitate, în toate asemenea nouă afară de păcat..." (Definiţia Sinodului VI ecumenic, I. Karmiri, op. cit., p. 223). În hotărârea a 11-a a acestui Sinod este cuprinsă Epistola Sinodală a patriarhului Sofronie al Ierusalimului care, printre altele, spune: "...Se întrupează Cel fără de trup şi om cu adevărat se face pururea cunoscutul Dumnezeu..... luând toată frământătura noastră, trup de o fiinţă cu al nostru şi suflet raţional asemenea cu sufletele noastre... şi făcându-Se om cu adevărat prin zămislirea cea negrăită din Prea Sfânta Fecioară... nu luând trup mai înainte plăsmuit... sau unindu-Şi suflet preexistent, ci acestea, atunci au fost aduse la existenţă, când pe acestea însuşi Cuvântul şi Dumnezeu Şi le-a unit fireşte, având în acelaşi timp unirea cea fiinţială... -ajutor având existenţa".

     DECI ÎN ACELAŞI TIMP TRUP, în ACELAŞI TIMP TRUP AL LUI DUMNEZEU-CUVÂNTUL. ÎN ACELAŞI TIMP TRUP ÎNSUFLEŢIT RAŢIONAL, în ACELAŞI TIMP TRUP ÎNSU­FLEŢIT RAŢIONAL AL LUI DUMNEZEU-CUVÂNTUL... ÎN ACELAŞI TIMP... (I. Karmiri, op. cit, p. 207).

 

     d) La sfârşit pomenim şi anatema a 5-a a Sinodului V ecumenic: "Dacă cineva ... nu mărturiseşte unirea lui Dumnezeu-Cuvântul cu trup însufleţit şi suflet raţional şi înţelegător după alcătuire, adică născut după ipostas... unul ca acesta anatema să fie" (I. Karmiri, op. cit, p. 193-194. Vezi şi anatema a 9-a împotriva părerilor origeniste la pag. 199). Dar încă una: Atunci când Pururea Fecioara a vizitat-o pe ruda sa, Elisabeta, imediat după Buna-Vestire, adică cu puţine zile după zămislire, ce purta în pântecele ei? Purta materie organică neînsufle­ţită de mărimea a circa un milimetru? Desigur că nu! Ci purta înlăuntrul ei pe Cel Ce a luat firea omenească, adică trup cu suflet raţional, pe Dumnezeu-Cuvântul. De aceea şi Elisabeta, care "s-a umplut de Duhul Sfânt", înalţă doxologie embrionului celui de câteva zile ("bine­cuvântat este Rodul pântecelui tău") şi numeşte pe Măria "Maica Domnului meu ..."! (Lc. 1, 39 ş. u.).

     Că cele ce sunt valabile despre firea omenească a Domnului, afară de zămislirea fără de sămânţă şi de nepăcătuire, sunt valabile întru totul şi pentru toţi oamenii, este de la sine înţeles şi nu este trebuinţă de nici o dovadă, deoarece, precum am spus, îl mărturisim pe Domnul "Om desăvârşit", "de o fiinţă cu noi după omenitate" şi "în toate asemenea nouă, afară de păcat".

     Dar este timpul să revenim la subiectul "împăcării" prescripţiei mozaice cu canonul 2 al Marelui Vasile. Dacă se exclud opoziţia şi contradicţia între Scriptură şi Bise­rică, cum se vor armoniza aceste două prescripţii ce dau impresia unei contradicţii existente între ele? Care este "cheia" care va deschide uşa spre înţelegerea existenţei unui acord esenţial, între aceste două poziţii, diferite la prima vedere?

     Credem că problema este uşoară. Textul de la Ieşire nu tratează în mod sistematic subiectul avortului. Vor­beşte despre el întâmplător şi ocazional. Ba chiar mai mult: nu tratează subiectul timpului însufleţirii embrio­nului, în textul de la Ieşire avem imaginea a doi bărbaţi ce se certau, se luptau şi se băteau. În timpul certei inter­vine o femeie, evident, soţia unuia din cei ce se băteau, fie ca să-i despartă, fie ca să-l ajute pe bărbatul ei să-l biruiască pe celălalt. Dar aceasta este însărcinată şi, pri­mind o lovitură puternică, sau o îmbrâncitură brutală, leapădă embrionul. Moise rânduieşte două pedepse se­parate pentru vina pierderii sarcinii: amendă (şi precum se vede, o amendă mare) dacă embrionul pierdut nu are încă alcătuite desăvârşit organele sale, şi moarte, dacă embrionul are chip de om, adică organele lui sunt for­mate în întregime. Şi aceasta nu pentru motivele neînte­meiate pe care le invocă Teodorit, ci pentru un alt motiv, practic, motiv ce se referă nu la embrion, ci la autor. Embrionul se află incomplet format în primele 2-3 luni de viaţă, dar în timpul acestor luni sarcina mamei nu se dis­tinge, nu este evidentă. Prin urmare făptaşul nu ştie sta­rea femeii, Nu este cu putinţă să cunoască ce există în pântecele ei. Nu vede semne că ar fi însărcinată. Şi din această pricină, este şi firesc să nu aibă atenţie şi o grijă deosebită în respingerea femeii ce a intervenit. Aşadar are o circumstanţă atenuantă mai mare pentru pricinuirea pierderii embrionului: necunoaşterea faptului! necu­noaşterea nu a Legii, ci a lucrului, a situaţiei. Însă atunci când embrionul are toate organele sale alcătuite şi for­mate, atunci el a trecut deja de luna a patra de viaţă şi merge spre luna a cincea sau a şasea. Dar în perioada aceasta sarcina femeii este foarte vizibilă. Şi prin urmare, acestei femei trebuie să i se acorde un tratament special de către toţi. În mod potrivit poporul nostru numeşte sarcina "stare interesantă", adică stare ce pretinde mani­festarea unui interes deosebit, a unei griji şi a unei atenţii deosebite. Aşadar cel vinovat de pierderea sarcinii tre­buia să fie foarte atent. Trebuia să evite orice acţiune îm­potriva femeii în mod evident însărcinată, deoarece este cunoscut faptul că şi o simplă îmbrâncitură o poate face pe femeie să cadă, şi această cădere să-i pricinuiască pierderea sarcinii. În acest al doilea caz făptaşul nu are nici o îndreptăţire. A acţionat cu ştiinţa pericolelor exis­tente. Este vinovat fără circumstanţe atenuante. De aceea şi pedeapsa este foarte aspră. Pedeapsa cu moartea.

     Pentru susţinerea justeţii explicaţiilor de mai sus adu­cem de faţă alte două exemple asemănătoare din aceeaşi carte a Ieşirii, luate chiar din cuprinsul aceluiaşi capitol: a) "Dacă va lovi cineva pe altul şi va muri, cu moarte să se omoare. Iar de nu va fi cu voie ... Îţi voi da ţie loc în care să fugă ucigaşul" (Ieşire 21, 12-13). Ucigaşul ce a ucis pe cineva cu voie se pedepseşte cu moartea. Iar cel ce a făcut-o fără de voie, care a ucis pe cineva din gre­şeală, se pedepseşte numai cu exilarea. Criteriul măsurii vinovăţiei sale este intenţia, b) "Iar de va împunge taurul bărbat sau femeie şi va muri, cu pietre se va ucide taurul şi nu se vor mânca cărnurile lui; iar stăpânul taurului ne­vinovat va fi. Iar de va fi fost un taur împungător de mai înainte, de ieri şi de alaltăieri, şi-i vor spune stăpânului lui şi nu-l va închide pe el, şi va omorî bărbat sau femeie, taurul să se omoare cu pietre şi stăpânul lui de aseme­nea să moară" (Ieşirea 21, 28-19). Dacă proprietarul tau­rului nu ştie că animalul este agresiv, nu se pedepseşte pentru uciderea de om ce a făcut-o animalul lui. Dar dacă a cunoscut faptul şi cu toate acestea nu a izolat taurul, atunci este considerat vinovat pentru uciderea ce a făcut-o animalul său şi se pedepseşte cu moartea. Criteriul vino­văţiei este cunoaşterea primejdiei! Ati observat că aces­te două exemple se află unul cu puţin mai înainte de pre­scripţia ce o examinăm despre "închipuirea" embrionului şi celălalt cu puţin după ea. Aşadar ele constituind cadrul prescripţiei de care ne este vorba şi legându-se împre­ună, în mod indisolubil de ea, clarifică şi luminează exce­lent sensul ei. Moise nu intenţionează ca să înveţe acolo psihologie" religioasă, adică să accentueze când şi cum se însufleţeşte embrionul. Nu! Nu are un astfel de scop. Nu formulează în cazul de faţă o învăţătură dogmatică, ci numai prescripţii penale. De altfel întreg capitolul al 21-lea, precum şi al 22-lea, este plin de prescripţii penale, expri­mate atât ca formă cât şi ca procedură. Scopul lui Moise în cazul de faţă este unul şi clar: să legifereze criteriul responsabilităţii sau lipsa acesteia din partea vinovatului de pierdere de sarcină, precum în acelaşi capitol a legi­ferat criteriul vinovăţiei de ucidere sau criteriul responsa­bilităţii proprietarului taurului ucigaş de om. Iar criteriul pe care îl legiferează aici este cunoaşterea sau necu­noaşterea existenţei purtării de sarcină. Ce criteriu obiec­tiv şi sigur ar fi cu putinţă să se pună în cazul purtării de sarcină? Dacă nu s-ar fi pus elementul adevărat, ci con­diţia de timp, şi s-ar fi spus, de pildă: "luna a cincea", sau "luna a şaptea", ar fi fost uşor pentru femeia care a sufe­rit pierderea de sarcină să susţină, în mod fals, înaintea judecăţii, că s-ar fi aflat în luna aceea, fără să existe posi­bilitatea probei contrare. De aceea Moise fixează drept criteriu acest embrion: Este el "închipuit", are în chip de­săvârşit alcătuite şi formate organele lui? Atunci făptaşul deţine în mod evident cunoaşterea purtării de sarcină, aşadar şi primejdia pierderii ei, şi pentru aceasta este vinovat de moarte. Embrionul nu era "închipuit"? Atunci făptaşul nu are cunoştinţă, cel puţin ipotetic, despre pur­tarea de sarcină, precum şi despre pericolele existente pentru embrionul purtat în pântece. Din cauza aceasta se va pedepsi numai cu amenda "ce o va cere bărbatul ace­lei femei", adică tatăl embrionului, şi o va aproba judecă­toria. Este de prisos să se mai spună că embrionul ar fi fost cu putinţă să se arate imediat preoţilor şi judecă­torilor, care ar fi judecat cazul. (Despre judecăţi, vezi Deuteronom 17, 8-9 şi 18, 17). Credem că aceasta este dezlegarea problemei. Părerea lui Teodorit şi a oricărui altcuiva este şi neîntemeiată şi nu poate duce decât la o înfundătură.

     Intre cele două texte, cel al Legii mozaice şi cel al Canonului Marelui Vasile, nu există cu desăvârşire nici o contradicţie. În mod foarte firesc şi logic primul text face distincţie între embrionul închipuit şi cel neînchipuit, iar cel de al doilea text trece cu vederea această distincţie. Primul text vorbeşte în amândouă cazurile (ale embrio­nului "închipuit" şi "neînchipuit") despre uciderea fără de voie. Cel ce a lovit femeia n-a avut intenţie să ucidă em­brionul. Aici nu există problema încercării de a provoca pierderea sarcinii. Nu se încearcă pierderea de sarcină, ci ea vine nedorită şi pe neaşteptate. Era o ceartă, era firesc să se schimbe şi lovituri. Dacă o lovitură a adus pierderea embrionului, aceasta desigur nu a fost în intenţia celui ce a lovit. Aşadar, pentru ca să fie pedepsit vinovatul de această ucidere fără de voie, se cercetează gradul res­ponsabilităţii lui. Şi responsabilitatea lui este mică dacă sarcina nu se distingea (embrionul era "neînchipuit"), şi mare dacă sarcina era evidentă (embrionul era "închi­puit"), în cazul sarcinii evidente, făptaşul era vinovat nu de o simplă, ci de o "mare neglijenţă", şi încă de una conştientă. De aceea se rânduieşte osândirea la moarte spre pedepsirea lui. (Se înţelege că pedeapsa se aplica de judecătorie). Însă al doilea text are ca subiect însăşi lucrarea avortării. Şi aici avem ucidere de voie, ucidere "intenţionată", cu scop, ucidere premeditată. Dar în cazul acesta, care este folosul, care este motivul practic de a face distincţie între embrionul "închipuit" şi cel "neînchi­puit"? În cazul acesta este de prisos şi nefolositoare o ast­fel de distincţie! "Iar cu privire la "format" şi "neformat" nu este lămurire la noi", -spune Canonul. Cu alte cuvinte, această lămurire, foarte folositoare şi absolut necesară pentru subiectul lui Moise, este nefolositoare pentru noi, nu are nici o legătură cu subiectul nostru special, spune Canonul, deoarece aici ne este cunoscută intenţia omorării embrionului. De aceea şi fără investigaţii şi cercetări sucite sau curioase şi amănunţite, ne pronunţăm, spune Canonul că "aceea ce strică fătul prin meşteşugire, suferă pedeapsa uciderii". Subiectele sunt diferite, diferită este şi înfruntarea lor. Ieşirea abordează avorturile ca un caz accidental, pricinuit din neglijenţă şi din lipsă de pre­cauţii şi de aceea aşază măsuri şi criterii pentru stabilirea gradului de vinovăţie a făptaşului. Însă Canoanele Bise­ricii (vezi încă şi Canoanele 8 al Marelui Vasile şi 91 al Sinodului VI ecumenic) abordează avortul ca pe un caz de faptă voită şi intenţionată, şi de aceea dintr-o "trăsă­tură de condei" fixează ca pedeapsă pentru făptaşi şi complici, pedeapsa cuvenită uciderii. Într-adevăr, amân­două prescripţiile se armonizează perfect şi nu rămâne nici urmă de contradicţie între ele.

Return to the first page





[ Orthodox Resources / Multimedia / Screen Savers ]
[ Feedback / Donations / Bookmark OrthodoxPhotos.com / Homepage ]

Recommended books for: orthodox & non-orthodox people





                                                                                                                                                                                                                                                                       
Copyright © 2003 - 2012 OrthodoxPhotos.com All rights reserved.
by Way2Blogging