OrthodoxPhotos.com
HOME | PHOTOS:
Holy Fathers
Orthodox Elders
Athonite Hermits
Holy Relics
Icons & Frescoes
Holy Land
Monasteries, Churches
Pascha Holy Light
Monasticism
Monastic Obedience
Various Photos
SEARCH:
THE ORTHODOX FAITH:
What's Orthodoxy?
Who started it?
Is it 2000 year old,
before catholicism
and protestantism?

BYZANTINE HYMNS:
Athos Monks[play]
Meteora[play]
Th. Vassilikos[play]
EXTERNAL LINKS:
Orthodox Prayer Ropes
The Jesus Prayer & the Orthodox Prayer Rope (resources)

Teologie si bioetica - avortul
de Dr. George Stan, medic si teolog

     Omul, cea mai de seamă dintre creaturile pământeşti, coroană, inel şi preot al creaţiei, a primit de la Dumnezeu cel mai de preţ dar: viaţa. Făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26-27), omul este o fiinţă comunitară, trăind în familie după modelul comuniunii de iubire al Sfintei Treimi, devenind „împreună lucrător cu Dumnezeu" (I Corinteni 3, 9), în perpetuarea vieţii pe pământ (Facere 1, 28).

     „Bărbatul se însoţeşte cu femeia, după rânduiala dintru început a Creatorului şi întemeiază instituţia sfântă şi binecuvântată a familiei pentru ajutorare reciprocă, naştere de prunci buni, ascultători şi temători de Dumnezeu, pentru perpetuarea speciei şi a neamului omenesc". [8]

     Dar, într-o societate secularizată, în care omul se declară autonom, eliminându-L pe Dumnezeu din creaţia Sa, adică din lume, în care iubirea de sine a luat locul iubirii de aproapele şi comuniunii dintre semeni şi Dumnezeu, în care sunt date uitării învăţăturile Bisericii, întâlnim mame care îşi abandonează copiii sau le suprimă viaţa încă din pântece, neţinând seama nici de preceptele biblice („Să nu ucizi"), nici de faptul că viaţa nu este un bun propriu şi de aceea nu avem dreptul să dispunem nici de viaţa noastră, nici de viaţa altora şi nici de viaţa copiilor noştri.

     Din nefericire, practicarea avortului o întâlnim de-a lungul istoriei omenirii. Folosirea ierburilor care provocau avortul era cunoscută pretutindeni, dar, în vechime, credem că întreruperea de sarcină de către medic nu era permisă, de vreme ce, în jurământul lui Hipocrate, medicul, ca slujitor al vieţii, mărturiseşte că nu va da femeii substanţe abortive. [9]

     În ceea ce priveşte atitudinea faţă de avort, de-a lungul timpului, aceasta a oscilat de la o epocă la alta. Astfel, vechile societăţi ale Greciei şi Romei erau tolerante faţă de avort, iar la romani avortul putea fi făcut în orice perioadă a sarcinii. [10]

     La începutul secolului XIX, în America, avortul era interzis după apariţia mişcărilor fetale. [11] După aceea, atât în America, cât şi în Anglia, legislaţia permitea avortul numai în cazul în care era salvată viaţa mamei. [12]

     Mai târziu, însă, mişcările feministe americane introduc conceptul de maternitate voluntară, apoi - după 1960 - pe cel de planificare familială, încercând să tragă o linie de demarcaţie între viaţa sexuală şi procreaţie, avortul reprezentând - în mod individualist -„pentru femei, singura posibilitate de control asupra corpului şi destinului lor". [13]

     În ţara noastră, Codul penal din 1865 pedepsea provocarea avortului, la fel ca şi Codul penal din 1937, care permitea, totuşi, avortul în două situaţii: în situaţia în care menţinerea sarcinii ar fi ameninţat viaţa femeii gravide şi în situaţia în care unul dintre părinţi era bolnav psihic şi pericolul transmiterii acestei boli la noul născut era o certitudine. [14]

     În perioada regimului totalitarist, toate legile din ţara noastră condamnau, cu privare de libertate, orice provocare ilegală a avortului. După 1989 însă, aceste legi au fost abrogate, pe motiv că „erau în totală contradicţie cu respectarea drepturilor omului". [15]

     În prezent, avortul este autorizat până în a 22-a săptămână în Anglia, până în momentul naşterii în SUA şi, începând din 1996, până în a 14-a săptămână în România. [16]

     În lumina Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, problema procreării se înscrie în domeniul dreptului la viaţă, adică a dreptului atât la viaţa privată, cât şi la viaţa de familie, „ceea ce ne plasează, de la început, în faţa a două tipuri de raporturi: individuale şi de familie". [17]

     Dreptul la viaţă „este un drept natural al omului şi priveşte atât propria viaţă, cât şi posibilitatea de a da viaţă, adică de a procrea". [18]

     Cum în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu este prevăzut nici dreptul de a procrea şi nici obligaţia de a avea copii, s-a admis posibilitatea femeii de a întrerupe sarcina. [19]

     Întreruperea cursului sarcinii este văzută ca un drept al femeii de a refuza procrearea, sau, cum zic adepţii mişcării feministe, este „dreptul femeii de a refuza îndeplinirea funcţiei sale reproductive naturale", în virtutea „respectului datorat libertăţii individuale a femeii şi a vieţii sale private" [20]. Numai femeia are dreptul să dispună de trupul ei şi să nu permită nici unei alte persoane să intervină sau să hotărască asupra unei teme atât de personale ca cea a dispunerii de propriul trup.

     În opoziţie totală cu acest mod de interpretare a noţiunii de „drept la viaţă", se află aceia care condamnă cu vehemenţă avortul, tocmai din respect pentru viaţă.

     Deşi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului declară că „dreptul fiecărei persoane la viaţă trebuie să fie protejat prin lege", Comisia Europeană - un organism înfiinţat în scopul respectării aplicării Convenţiei Europene - apreciază „că acest text nu se referă şi la copilul nenăscut". [21]

     De ce oare dreptul la viaţă nu se referă şi la copilul nenăscut ? Pentru că trăim într-o lume „în care viaţa umană este adesea considerată - şi tratată - ca un produs oarecare pe care îl putem crea la cerere şi elimina din interes, ca în cazul avorturilor" [22] ? Sau pentru că nu există o părere unanimă în privinţa momentului în care viitorul copil să poată fi socotit fiinţă umană, deci fiinţă însufleţită, cu viaţă, care poartă în el chipul lui Dumnezeu ?

     Pentru a răspunde la astfel de întrebări, trebuie să spunem mai întâi că, exceptând pe protopărinţii noştri, Adam şi Eva, care au fost creaţi de Dumnezeu, omul vine pe lume din părinţii săi. Imediat după zămislire, la nivelul oului (zigotului) rezultat, începe procesul de diviziune (segmentare), rezultând, la început, două, apoi patru, opt, şaisprezece celule ş.a.m.d., timp în care oul migrează spre cavitatea uterină, unde va ajunge în aproximativ 8-12 zile de la data fecundaţiei şi unde se va fixa (nidaţia oului). [23]

     Perioada petrecută intrauterin (9 luni) de viitorul copil este împărţită în două etape:

     a) etapa embrionară, în care nu are „aspectul unui germene uman, nu exteriorizează părţi componente ale corpului"; [24]

     b) etapa fetală, în care capătă înfăţişare umană.
     Limita dintre aceste două etape este socotită de către

unii sfârşitul lunii a doua şi începutul celei de a treia, [25] iar de alţii, sfârşitul lunii a treia. [26] începând de acum distingem viitorului copil faţa, bărbia, nasul, ochii, la membrele superioare şi inferioare apar degetele şi embrionul capătă aspect uman.

     Embriologii britanici susţin ca etapa de dezvoltare a viitorului copil cuprinsă între momentul fecundării şi până la nidaţia oului (primele 8-12 zile din momentul zămislirii) să poarte numele de pre-embrion. Acest pre-embrion nu reprezintă - după ei - o viaţă individuală, ci numai „o masă de celule nediferenţiate". [27] Separând astfel începutul vieţii de momentul zămislirii, au posibilitatea ca, în acest timp, experimentele ştiinţifice făcute pe embrioni să fie socotite legitime, iar avorturile provocate acum să-şi piardă „aproape cu totul gravitatea morală". [28]

     După susţinătorii acestei teorii, fixarea oului în mucoasa uterină marchează „trecerea de la starea de pre-embrion la cea de embrion, trecerea de la o existenţă potenţială la o existenţă umană actuală". [29] De aceea ei socotesc că întreruperea sarcinii în faza de pre-embrion nu este avort. [30]

     Alţii merg mai departe, afirmând că este „iraţională intenţia de a da un statut embrionului, care este un agregat de celule... refuzând în mod categoric ideea de „persoană potenţială" pentru embrion". [31] Atâta timp cât viitorul copil nu are înfăţişare umană (embrionul), el poate fi socotit numai o bucată de carne pe care mama o poate îndepărta din corp aşa cum ar îndepărta apendicele, de exemplu.

     Unii spun că „fătul devine om separat de persoana mamei sale numai atunci când poate avea existenţă de sine, adică o dată cu naşterea sa", [32] ceea ce ne îndreptăţeşte să tragem concluzia că „fiecare femeie are dreptul să-şi omoare copilul cu câteva minute înainte de naştere". [33]

     Nici Convenţia Europeană a Drepturilor Omului „nu prevede expres că viaţa începe în momentul concepţiei". [34]

     De aceea, luându-se în considerare toate justificările enumerate până acum pentru a se motiva întreruperea sarcinii, legile din numeroase ţări au scos de sub incidenţa ei avorturile, pe care nu le mai socotesc o crimă, „deoarece nu lezează sentimentele morale ale societăţii, din moment ce sunt făcute de un număr atât de mare de femei".[35]

     Susţinându-se că viaţa viitorului copil începe din momentul în care capătă înfăţişare umană - etapa fetală - majoritatea avorturilor se fac înainte ca viitorul copil să împlinească trei luni de viaţă, de la zămislire. Oare viitorul copil este fără viaţă până la trei luni ? Medicul obstretician american Bernard Nathanson, care făcuse mii şi mii de avorturi, s-a întrebat la un moment dat dacă este corect ceea ce face şi a cercetat acest lucru cu cele mai moderne mijloace, afirmând, în final, că „fătul este persoană umană deplină". [36] Pentru a-şi fundamenta concluziile, medicul Nathanson a filmat avortul unui făt de trei luni, realizând o videocasetă pe care a numit-o „Strigătul mut". Pe această videocasetă se observă că fătul:

     a) presimte ameninţarea instrumentului ucigaş care-i va curma viaţa;

     b) percepe pericolul, ceea ce îl face să se mişte agitat, să-i crească frecvenţa bătăilor inimii de la 140 la 200 şi să-şi deschidă larg gura, ca într-un strigăt: strigătul mut. [37]

     Soţii Wilke, medici obstreticieni americani afirmă că „avortul este crimă cu premeditare şi că, din punct de vedere ştiinţific, nu se fundamentează cu seriozitate existenţa unei «secunde magice» înainte de care fătul a fost o bucată de carne, iar după aceasta devine copil, om." [38]

     Celebrul genetician francez Jerome Lejeune, studiind cromozomii gârneţului masculin şi feminin care alcătuiesc zigotul şi cercetând diviziunile succesive ale oului, ajunge la concluzia că „oul fecundat este cea mai specializată celulă de sub soare. Ea conţine toată informaţia necesară pentru a produce viaţa umană"? [39]

     Aşadar, recentele descoperiri ale embriologiei şi ale geneticii, au demonstrat că perioada aceea de două săptămâni - pre-embrionul - care „era considerată o «fereastră», fie pentru întreruperea sarcinilor nedorite, fie pentru a permite experienţe asupra embrionilor nu există". [40]

     Deci, dacă viaţa începe o dată cu zămislirea, înseamnă că distrugerea unui viitor copil oricând după concepere, „echivalează cu uciderea unei fiinţe omeneşti." [41]

     Şi Comitetul Consultativ Naţional de Etică din Franţa a declarat că „embrionul este o potenţială persoanăumană." [42]

     Specialişti ai Fundaţiei internaţionale a dreptului la viaţă afirmă că „ovulul fecundat, embrionul, pruncul, copilul, adultul, sunt simple stadii de evoluţie şi maturizare ale aceleiaşi vieţi omeneşti, ale aceluiaşi om. Fiecare dintre noi a existat în întregime în ovulul fecundat, numai că acesta necesită hrană şi timp pentru următoarele etape ale vieţii sale." [43]

     Deci omul există ca Om din momentul conceperii până în momentul morţii biologice, pentru care motiv orice intervenţie, făcută în orice moment după concepere, în scopul întreruperii vieţii sale, constituie omucidere. [44]

     Prof. dr. G. Papadimitriou, ginecolog la Universitatea din Atena, afirmă că „avortul este întrerupere de viaţă; biologic, prin avort îndepărtăm viaţa unui embrion... nimeni, niciodată, nu are dreptul să pună capăt vieţii nimănui - nici vieţii altuia, nici vieţii sale." [45]

     După învăţătura Sfintei noastre Biserici, „viaţa omenească nu începe la naştere, ci la zămislire." [46]

     Cum apare sufletul în cazul procreării ? Dacă în privinţa originii trupului toţi sunt de acord că el provine din părinţi, în privinţa originii sufletului urmaşilor lui Adam s-au conturat, de-a lungul vremii, trei puncte de vedere, şi anume:

     a) preexistenţialismul, iniţiat de filosofia platonică şi reluat de Origen, susţine că sufletele au fost create toate o dată, înaintea lumii văzute. Păcătuind, ele sunt aşezate în trupuri, ca pedeapsă, în vederea curăţirii, prin suferinţă, în trup. [47]

     Această învăţătură vine în contradicţie cu Sfânta Scriptură, care ne arată că sufletul protopărinţilor noştri a fost creat o dată cu trupul (Facere 2, 7).

     b) traducianismul, iniţiat de Tertulian, susţine că sufletele urmaşilor provin din sufletele părinţilor, ca şi trupurile. Susţinătorii traducianismului cred că învăţătura lor ar avea temeiuri scripturistice, cum ar fi binecuvântarea paradisiacă „creşteţi şi vă înmulţiţi" (Facere 1, 28), sau cuvintele Mântuitorului „ceea ce este născut din trup, trup este, şi ce este născut din Duh, Duh este" (Ioan 3, 6). Această teorie nu poate fi acceptată, deoarece contrazice spiritualitatea şi simplitatea sufletului, în virtutea cărora sufletul nu se poate divide. Dacă s-ar naşte, ca şi trupul, atunci sufletul ar muri împreună cu trupul, ar fi supus descompunerii şi solidar cu destinul trupului. [48] Deşi traducianismul, la prima vedere, ar prezenta avantajul explicării transmiterii păcatului strămoşesc datorită provenienţei sufletului urmaşilor din cel al părinţilor, la o cercetare mai atentă vedem că, dacă păcatul strămoşesc ar trece la copii, atunci ar trebui ca toate păcatele personale ale părinţilor să treacă la urmaşi. Sfânta Scriptură nici nu afirmă, nici nu neagă originea sufletului din sufletul părinţilor. Latura pozitivă a traducianismului constă în susţinerea participării omeneşti la naşterea oricărei fiinţe umane noi, în întregimea ei. [49]

     c) Teoria creaţionismului, susţinută de foarte mulţi Sfinţi Părinţi, este dominantă în Biserică. După creaţionişti, dacă trupul omenesc are un început în sămânţa lui Adam, sufletul este dat de Dumnezeu prin creaţie nemijlocită, în momentul zămislirii, devenindu-i trupului principiu de viaţă. [50] Temeiurile scripturistice ale creaţionismului sunt: sufletul se va întoarce la Dumnezeu Care l-a dat (Ecles. 12, 7); Dumnezeu zideşte duhul omului înăuntrul lui (Zaharia 12, 1); Dumnezeu este Tatăl duhurilor (Evrei 12, 9); El dă duh şi viaţă tuturor (II Macabei 7, 23). Dar şi creaţionismul întâmpină dificultăţi. Astfel, deşi se contrazice locul de la Geneză (2, 2) unde se spune că Dumnezeu S-a odihnit şi că nu mai creează nimic nou, noi ştim că activitatea Lui nu încetează: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez" (Ioan 5,17).

     Dar cea mai mare dificultate a creaţionismului este că nu poate explica transmiterea păcatului strămoşesc. Modul în care se încearcă explicaţia transmiterii acestui păcat este inadmisibilă, fiind contrară şi Revelaţiei şi raţiunii, deoarece creaţioniştii afirmă că sediul păcatului este în trup, de unde trece în sufletul creat. [51]

     Pentru a se depăşi aceste greutăţi ivite în explicarea transmiterii sufletelor, unii teologi au emis părerea după care Dumnezeu ar crea sufletul nu din nimic, ci din sufletul părinţilor, pentru că dacă l-ar crea din nimic, nu s-ar putea transmite păcatul strămoşesc.

     Întrucât „creaţia sufletelor depăşeşte experienţa şi înţelegerea omenească, ea rămâne o taină cunoscută numai de Dumnezeu." [52]

     Ceea ce trebuie să reţinem este faptul că nu există un timp cât de scurt în care trupul să fie neînsufleţit, pentru că atunci ar însemna că, la începutul lui, trupul este „mort", iar ceea ce este mort nu se hrăneşte şi nu creşte. Or, trupul uman, chiar din momentul zămislirii, când este numai o celulă, se hrăneşte, creşte, se dezvoltă şi se maturizează. [53]

 

     În urma celor expuse, putem insera câteva concluzii, şi anume:

     1. Plecând de la principiul unanim acceptat că „materia vie ia naştere exclusiv din materie vie" [54] şi că „dintr-o celulă iniţială numită ou sau zigot, rezultată din fecundarea ovulei cu elementul sexual mascul, ia naştere, prin diviziunea şi diferenţierea celulelor, un organism nou", [55] înseamnă că, încă din momentul zămislirii, acest organism este viu, pentru că altfel nu s-ar putea hrăni, nu s-ar putea dezvolta şi nu ar putea ajunge, în final, un nou-născut şi apoi un om. Deci, dacă din punct de vedere „strict biologic, fecundarea unui ovul de către un spermatozoid constituie originea unui nou individ, trebuie să recunoaştem, fără echivoc, că embrionii au toate drepturile unei fiinţei umane." [56]

     De aceea, în Recomandarea 1046 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei din 1986, se spune, printre altele, că „embrionul şi fătul uman trebuie să beneficieze, în toate circumstanţele, de respectul datorat demnităţii umane." [57]

     2. „Dacă moartea nu este altceva decât despărţirea sufletului de trup, viaţa, care este contrariul morţii, nu va fi altceva decât împreunarea trupului cu sufletul." [58] Sufletul şi trupul încep să existe deodată, din momentul zămislirii. Speculaţiile care separă momentul „însufleţirii" de momentul zămislirii sunt fără temei. Oamenii de ştiinţă afirmă că „nu există în prezent nici o raţiune după care sufletul să fie rupt de momentul conceperii. Morala elementară cere a recunoaşte un subiect de drept din primul moment al existenţei, deci din momentul fecundării." [59]

     3. Dumnezeu creează sufletul fiecărui om la conceperea sa, dar nu-l creează din nimic - ca la facerea lumii - ci-l creează din sufletul părinţilor. Astfel se poate explica motivul pentru care copilul are afinităţi psihice cu părinţii, dar dobândeşte şi o identitate diferită de cea a părinţilor, pentru că vine de la Dumnezeu prin actul de creaţie al sufletului.

     Deci Dumnezeu are un rol în aducerea la existenţă a fiecărui om dintr-o pereche de alte persoane umane. [60] „Dar, în aducerea noilor persoane la existenţă, El colaborează cu actul de iubire al persoanelor umane, care se angajează cu răspunderea lor cea mai serioasă în aducerea la existenţă şi la creşterea altor persoane umane până la starea lor de libertate conştientă, transmiţându-le dialogul lor cu Dumnezeu şi cu semenii şi toate învăţămintele Lui." [61]

     4. „Oamenii nu sunt repetiţia simplă a unor indivizi uniformi. Libertatea la care sunt chemaţi impune originalitatea ireductibilă a fiecărui om." [62] De aceea, fiinţa umană „ca unicat ne obligă la un respect absolut, de la concepţie până la moarte." [63]

     5. Alcătuit din trup şi suflet, omul trebuie respectat ca fiind o fiinţă de o valoare inestimabilă, pentru că, prin suflet, el este „cineva", nu numai „ceva". Ceea ce îl face pe om „cineva" este sufletul, „înzestrat cu conştiinţă şi cu capacitatea de reacţii conştiente şi libere." [64]

     6. Viaţa intrauterină a viitorului copil reprezintă stadiul cel mai de început al fiinţei umane. Având viaţă, care reprezintă cel mai de preţ dar primit de la Dumnezeu, nu avem dreptul să i-o curmăm, indiferent de momentul de dezvoltare în care s-ar afla. De aceea, avortul înseamnă omucidere cu premeditare şi este„păcat împotriva lui Dumnezeu, împotriva firii omului, împotriva familiei şi a societăţii." [65] Se impune deci să condamnăm practicarea avorturilor, atât demult liberalizată şi în ţara noastră.

     De când este lumea, mamele au conceput şi au aşteptat, cu mare emoţie, venirea pe lume a fiecărui nou născut, pe care l-au privit ca pe o binecuvântare a lui Dumnezeu, în zilele noastre însă tot mai multe femei refuză să mai fie mame, socotind că întreruperea sarcinii este un drept al lor, când, de fapt, este „un abuz de drept cu încălcarea drepturilor embrionului." [66]

     Cine le dă dreptul acestor „mame" să condamne la moarte fiinţe nevinovate, atâta vreme cât în aproape toată lumea s-a abolit pedeapsa cu moartea, tocmai pentru a se asigura respectarea dreptului la viaţă al omului ? Nu ştiu ele că omuciderea este un păcat strigător la cer ? „Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ" (Facere 4,10).

     Întreruperea sarcinii - care înseamnă ucidere cu premeditare - este un păcat foarte greu, pentru că, prin avort, se curmă viaţa unei fiinţe care poartă în sine chipul lui Dumnezeu şi se răpeşte cel mai de preţ bun dăruit omului de Dumnezeu. De aceea, avortul este păcat atât împotriva lui Dumnezeu, ca Izvor al vieţii, cât şi împotriva societăţii, condamnată la vestejire din lipsa noilor născuţi.

     Să nu ne lăsăm amăgiţi de gândul că viaţa fără copii este mai liniştită şi mai lipsită de griji. Întrebaţi-i pe cei fără copii, ajunşi la apusul vieţii şi-i veţi auzi cât regretă că şi-au irosit zilele în singurătate şi că sfârşitul vieţii îi găseşte sărăciţi de bucuria pe care le-ar fi oferit-o copiii şi nepoţii.

     Priviţi, în schimb, la familiile cu mulţi copii şi veţi vedea câtă bucurie le aduc în casă aceste fiinţe nevinovate şi cât de mult întăresc ei legăturile sufleteşti dintre părinţi.

     Refuzul de a da viaţă - folosind practicile anticoncepţionale, cât şi oprirea cursului vieţii - sunt expresia unei mentalităţi secularizate, care a pierdut sensul spiritual al existenţei umane, reducând omul la un simplu produs biologic, fără să ţină seama de chipul lui Dumnezeu din om. Acesta este motivul pentru care Biserica condamnă aceste practici şi pentru care cei ce le săvârşesc vor da seamă înaintea lui Dumnezeu, în ziua înfricoşatei judecăţi.

Suntem datori să sădim în sufletele nevinovate ale copiilor şi tinerilor noştri valorile morale şi frumuseţile spirituale ale neamului nostru creştin, îndemnându-i să se simtă responsabili faţă de darul sfânt al vieţii şi faţă de întreaga creaţie.



[8] Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul României, „Hristos - Calea, Adevărul şi Viaţa", în Vestitorul Ortodoxiei, an VI, nr. 126, pg. 6.

[9] Meletios Kalamaras, Mitropolit de Nikopole, Grecia, Avortul, Bucureşti, 1996, pg. 3.

[10] Gheorghe Scripcaru, ş.a., op. cit., pg. 108.

[11] Idem, ibidem.

[12] Idem, ibidem.

[13] Gheorghe Scripcaru, ş.a., op. cit., pg. 109.

[14] Idem, op. cit., pg. 110.

[15] Idem, op. cit., pg. 111.

[16] Drd. Florin Puşcaş, „Procreaţia clinic asistată în teologia «diasporei» ortodoxe", în Revista teologică, an VIII, nr. 1, Sibiu, 1998, pg. 99.

[17] Gheorghe Scripcaru, ş.a., op. cit., pg. 111.

[18] Idem, op. cit., pg. 107.

[19] Idem, op. cit., pg. 108.

[20] Idem, op. cit., pg. 111.

[21] Idem, op. cit., pg. 121.

[22] John Breck, „Dilemele bioetice şi ortodoxia", în Revista Teologică, anul VIII, nr. 1, Sibiu, 1998, pg. 3.

[23] Prof. dr. E. Aburel, prof. dr. D. Căprioară, prof. dr. N. Coja, prof. dr. V. Dobrovici, conf. N. N. Gheorghiu, prof. dr. A. E. Lorincz, conf. dr. I. Protopopescu-Pache, prof. dr. D. D. Popescu, Obstretică şi ginecologie, Bucureşti, 1962, pg. 84-85.

[24] Prof. dr. doc. D. Căprioară, Obstretică, Bucureşti, 1976, pg. 59.

[25] Prof. dr. E. Aburel, ş.a., op. cit., pg. 85.

[26] Prof. dr. doc. E. Căprioară, op. cit., pg. 59.

[27] Drd. Florin Puşcaş, op. cit., pg. 84.

[28] Asist. S. Moldovan, „O problemă de bioetica în embriologia contemporană", în Revista Teologică, an VIII, nr. 1, Sibiu, 1998, pg. 63.

[29] Drd. Florin Puşcaş, op. cit., pg. 84.

[30] Idem, ibidem.

[31] Idem, op. cit., pg. 101-102.

[32] Meletios Kalamaras, Mitropolit de Nikopole, op. cit., pg. 5.

[33] Idem, ibidem.

[34] Gheorghe Scripcaru, ş.a., op. cit., pg. 111.

[35] Meletios Kalamaras, Mitropolit de Nikopole, op. cit., pg. 20.

[36] Idem, op. cit., pg. 10.

[37] Idem, ibidem.

[38] Idem, op. cit., pg. 11.

[39] Drd. Florin Puşcaş, op. cit., pg. 85.

[40] Idem, op. cit., pg. 86.

[41] Meletios Kalamaros, Mitropolit de Nikopole, op. cit., pg. 12.

[42] Drd. Florin Puşcaş, op. cit., pg. 101.

[43] Mărturie Ortodoxă Iubitoare de Dumnezeu, caiet 64/1995, pg. 76.

[44] Idem, ibidem.

[45] Meletios Kalamaras, Mitropolit de Nikopole, op. cit., pg. 14.

[46] Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul României, op. cit., pg. 6.

[47] Pr. prof. dr. Isidor Todoran, arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, Bucureşti, 1991, pg. 175.

[48] Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Teologia Dogmatică, anul III, sem. II, curs xeroxat, pg. 40.

[49] Idem, ibidem.

[50] Pr. prof. dr. Isidor Todoran, arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, op. cit., pg. 176.

[51] Idem, op. cit., pg. 177.

[52] Idem, ibidem.

[53] Mitropolit Nicolae Corneanu, „Problema timpului de apariţie a sufletului", în Revista Teologică, an. VIII, nr. 1, Sibiu, 1998, pg. 56.

[54] Conf. univ. dr. Petre Raicu, Genetică, Bucureşti, 1967, pg. 99.

[55] Idem, op. cit. pg. 81.

[56] Gh. Scripcaru, ş.a., op. cit., pg. 72, 73.

[57] Idem, op.cit., pg. 90.

[58] Mitropolit Nicolae Corneanu, op. cit., pg. 57.

[59] Gh. Scripcaru, ş.a., op. cit., pg. 72.

[60] Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, Bucureşti, 1978, voi. L, pg. 381.

[61] Idem, op. cit., pg. 387.

[62] Idem, op. cit., pg. 388.

[63] Gh. Scripcaru, ş. a., op. cit., pg. 41.

[64] Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., pg. 375.

[65] Mitropolit dr. Nicolae Mladin, prof. diac. Orest Bucevschi, prof. dr. Constantin Pavel, prof. dr. Ioan Zăgrean, Teologia Morală Ortodoxă, Bucureşti, 1980, voi. II, pg. 271.

[66] Gh. Scripcaru, ş. a., op. cit., pg. 71.


Extras din cartea "Teologie si bioetica",
Ed. Biserica Ortodoxa, Alexandria 2001

Alte materiale despre avort





[ Orthodox Resources / Multimedia / Screen Savers ]
[ Feedback / Donations / Bookmark OrthodoxPhotos.com / Homepage ]

Recommended books for: orthodox & non-orthodox people





                                                                                                                                                                                                                                                                       
Copyright © 2003 - 2014 OrthodoxPhotos.com All rights reserved.