În faţa suferinţei din societatea civilă şi a slăbiciunii multora dintre membrii săi, Biserica lui Hristos a avut de la început - şi bazându-se pe moştenirea biblică - o atitudine de tip terapeutic.

     Deoarece revelează şi pune în valoare per­soana, Biserica lui Hristos cheamă la pocăinţă prin război duhovnicesc pentru eliberarea de patimi. Ea propune mai întâi o definire a «patimii» ca o for­mă patologică a gândirii, a imaginaţiei şi a com­portamentului. Sfântul Ioan Scărarul zice: «Pati­ma, la modul propriu, este un rău de care sufletul suferea demult şi într-ascuns; cu timpul, acest rău a înduplecat sufletul să-l primească, ba chiar să se însoţească cu el, şi aşa a rămas în suflet ca o în­clinaţie firească, ridicându-se pe sine în slăvi, de­grabă şi fără împotrivire» ^[56]. Patima este o dispoziţie împotriva naturii, care devine o a doua na­tură. Osândirea proscrisă de Hristos: «Nu osân­diţi!» ^[57], este o identificare a persoanei cu cea de-a doua natură a sa - păcatul, fie pentru a-l scuza, fie pentru a-l respinge: eu sunt mânios, el este aşa sau altfel, de exemplu, homosexual. O asemenea jude­cată reduce persoana la patimă, descurajând po­căinţa şi vindecarea. Dar patima, subliniază unii părinţi, este invertirea unei dorinţe fundamentale şi legitime. Pocăinţa reorientează patima spre fi­nalitatea ei naturală, unirea cu Dumnezeu. În faţa cuvântului lui Dumnezeu, conştiinţa recunoaşte - şi acesta e începutul căinţei - orientarea greşită a patimii, o urăşte cu lacrimi şi II imploră pe Dum­nezeu, Care este iubire, să ierte şi să tămăduiască.

     b. Ascetismul nu constă doar într-o pocă­inţă continuă. El se defineşte ca un exerciţiu (acesta este sensul lui propriu) de a trăi deja în împărăţie. Asceza este «lupta omului cu propria sa natură împotriva morţii prezente în firea omenească. Tre­buie ca revolta firii să moară pentru ca firea să-şi trăiască acea chemare firească şi ca să participe la viaţa lui Dumnezeu» ^[58]. Lupta nu se duce numai împotriva patimilor egoiste: mai este şi o luptă pen­tru viata în Hristos, în vederea dobândirii castitaţii. Aceasta este o cucerire. Creştinul este un cuceritor al darurilor împărăţiei, care sunt la dis­poziţia lui, prin Botez, Mirungere, Euharistie şi toate celelalte Taine ale Bisericii. Numai Dumne­zeu este cast. Lupta pentru castitate în lumea aceasta este dobândirea unei calităţi dumnezeieşti, prin lucrarea harică a Duhului Sfânt. Unindu-se cu persoana divină a lui Hristos prin energiile Duhului Sfânt, într-o rânduială zilnică de rugă­ciune, de post şi de înfăptuire a poruncilor, bote­zatul poate să dobândească nu numai castitatea, ci şi smerenia şi toate virtuţile sau puterile dum­nezeieşti. «Fericit - mai spune Sfântul Ioan Scărarul - cel ce a ajuns la nepătimirea desăvârşită în faţa oricărui trup, a oricărei carnaţii şi a oricărei frumuseţi» ^[59], adică desăvârşit liber de pofte. Cas­titatea, iubire fără dorinţă pătimaşă, este «lăcaşul preaiubit al lui Hristos şi cerul pământesc al inimii» ^[60].

     Aceasta nu este un simplu ideal: castitatea este o virtute, care trebuie cucerită nu numai de către un homosexual, ci şi de un heterosexual, că­lugăr, celibatar, căsătorit: de orice persoană care se străduieşte să trăiască în Biserică după Botezul ei. Ascetismul este duhovnicesc, fiindcă el constă în a dobândi o omenitate nouă, omenitatea în­dumnezeită a lui Hristos. El este «participare ne­mijlocită, cu trupul, la adevărul întrupării lui Dumnezeu şi la îndumnezeirea omului» ^[61]. Creş­tinii sunt un «neam nou», «neamul celor care II caută pe Domnul» ^[62]: ei sunt chiar «din neamul lui Dumnezeu» ^[63], prin Botez. Ei sunt o mutaţie antro­pologică survenită în umanitate prin darul Duhu­lui Sfânt la Cincizecime, după Pastele dătător-de-viaţă al Domnului.

     c. Armele de luptă şi terapie ne sunt date de Tradiţia apostolică şi de cea a Părinţilor Bisericii. Lupta duhovnicească, de exemplu, în domeniul sexualităţii, de care ne ocupăm aici, nu are ca ţintă doar eliberarea. Castitatea nu este numai absenţa ispitei, absenţa poftei. Ea este o stare de iubire activă pentru aproapele considerat ca un ipostas cu totul aparte. Ea culminează, de exemplu, în iubirea faţă de duşman, în iubirea aproapelui pen­tru el însuşi, dincolo de orice atracţie şi de orice repulsie.

     Prima dintre arme este rugăciunea pentru că ea constituie fapta de credinţă prin excelenţă. Prin ea primeşte cel botezat darul de a-şi exprima chiar dorinţe pe care nu şi le cunoştea, chemarea adân­că a fiinţei sale, nostalgia profundă pe care o are din Rai şi speranţa nebună că va fi, totuşi, mân­tuit. Rugăciunea eliberează toate harismele Duhu­lui Sfânt pe care persoana le-a primit la Botez, cum ar fi harisma castităţii, a fecioriei.

     Venerarea sau adorarea sunt la fel de bine venite. De vreme ce idolatria este sursa relelor din fiinţa umană, să ne prosternăm şi înlăuntru şi în afară dinaintea lui Dumnezeu şi să-L recunoaştem ca Domn.

     Metaniile sunt recomandate de părinţii noş­tri duhovniceşti fiindcă ele concretizează demer­sul adorării şi recunoaşterea transcendenţei Crea­torului. Ele contribuie la vindecarea sufletului de idolatrie.

     Postul este fundamental, fiindcă prin postire mă angajez fizic, demonstrez că toată fiinţa mea optează pentru viaţa cea nouă şi răspunde la che­marea evanghelică. «Asceza ortodoxă este întot­deauna o faptă cu trupul» ^[64]. Toate aceste arme mobilizează nu numai conştiinţa, ci şi inconştien­tul şi involuntarul; de aceea ele sunt indispensa­bile.

     Taina Mărturisirii şi a pocăinţei constă în a-mi dezvălui gândurile care mi-au ieşit din inimă. A-I spune lui Dumnezeu adevărul despre mine înaintea martorului-duhovnic, să reneg păcatul înaintea Bisericii, să exprim în cuvinte greşelile ascunse, într-un context de rugăciune intensă a mea, cel ce mă căiesc, şi a duhovnicului, este o terapie. Rugăciunea Bisericii, credinţa Bisericii, chiar mai mult decât conştientizarea şi voinţa per­soanei, aduc vindecarea, miracolul sănătăţii sufle­tului şi a trupului.

     Trebuie să crezi în minune pentru a-ţi căuta în acest mod vindecarea de homosexualitate, re­cunoscută mai întâi ca o boală a sufletului.

     Să nu uităm, ca mare terapie, Taina Sfân­tului Maslu, ungerea bolnavilor, unde intervine atât de puternic rugăciunea de credinţă a comunităţii participante la Taină. Penitentul public - de aceea mărturisirea şi ungerea sunt administrate în bise­rică - este fratele în suferinţa şi tămăduirea căruia comunitatea se implică prin rugăciune şi post.

     La această Taină se adaugă ascultarea de părintele duhovnicesc: deoarece boala sufletului vine de la neascultare, tocmai prin exerciţiul as­cultării se poate regăsi sănătatea.

     Părinţii ne învaţă că trebuie să aplici răului un remediu invers. Deoarece suferinţa şi moartea au intrat în creaţia «bună foarte» prin neascultare, ascultarea, al cărei profet prin excelenţă este Hristos, va fi modalitatea mântuirii neamului ome­nesc, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel ^[65].

     «Asceza - mai spune Ch. Yannaras - caută să imite ascultarea Celui de-al Doilea Adam (...), credinţă după chipul lui Dumnezeu» ^[66].

     Se mai poate recurge şi la ajutorul unui psiholog, dar numai în cazul în care acesta re­cunoaşte existenţa şi suveranitatea lui Dumnezeu. Psihoterapia este un mod de a «medicaliza» pă­catul şi de a-l elibera de ganga lui juridică. Totuşi, Hristos este Cel numit «Doctor al sufletelor şi al trupurilor».

     Dar remediul remediilor este comuniunea în Taina Euharistică, în stare de pocăinţă şi cu o cre­dinţă neşovăielnică. Prin Euharistie, «posibilitate de a participa la noua fire omenească a Cuvân­tului întrupat (...), unitate organică a persoanelor în comunitatea firii celei noi» ^[67], fratele nostru bol­nav, susţinut şi însoţit prin rugăciunea, pocăinţa şi postul comunităţii, participă la viaţa cea nouă şi veşnică, precum şi la toate virtuţile dumneze­ieşti ^[68].