A. Avertismentul biblic

     a. Duhul Sfânt a dat avertismentul că ho­mosexualitatea comportă pericolul morţii. În rela­tarea despre Sodoma, cu prioritate este stigmatizat atentatul la ospitalitate, adică, mai precis, dispreţul faţă de celălalt, faţă de străin: refuzul alterităţii ^[27]. Actul homosexual era considerat o asemenea murdărie, încât Lot a preferat să-şi dea propria-i fiică pentru a-i face pe sodomiţi să-şi schimbe hotărârea. «Nu, fraţilor, să nu faceţi nici un rău ...» ^[28]. După cuvântul lui Dumnezeu, homo­sexualitatea este, deci, ceva mai rău decât prosti­tuţia. Această greşeală aduce moartea: «Este o urâciune; vor fi omorâţi» ^[29]. «Urâciunea» (To'Ebah) desemnează în Vechiul Testament comportamen­tul idolatrie, a cărui consecinţă este moartea. Tot idolatrie este fapta pentru care i s-a spus fiinţei umane «veţi muri», încă din Rai. Homosexuali­tatea este, mai înainte de toate, o greşeală de ordin religios, o formă de idolatrie.

     b. Într-adevăr idolatria este la originea ho­mosexualităţii, după cum explică, limpede, Sfân­tul Apostol Pavel: «... ca unii [păgâni] care au pre­schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii în locul Făcătoru­lui, Cel ce este binecuvântat în veci, amin!» ^[30]. Mai înainte de a fi o problemă morală, homosexuali­tatea, dispoziţie sau exerciţiu contra naturii sexualităţii, este deci o problemă teologică, legată de ne­cunoaşterea lui Dumnezeu.

     Amintim că idolatria este cea care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu-Creatorul, cea care-L con­fundă pe Dumnezeu cu creatura şi care, din acest motiv, rămâne închisă în lumea creatului, care-şi este suficientă ei înseşi, fără Dumnezeu.

     Idolatria este prezentă peste tot în Biblie ca o atitudine religioasă ce conduce la moarte sau se pedepseşte cu moartea, fiindcă ea atentează la demnitatea lui Dumnezeu şi privează fiinţa uma­nă de viaţă, care constă în slăvirea lui Dumnezeu. Moartea este consecinţa unei greşeli în domeniul religios. Ea manifestă o disfuncţie majoră în rela­ţia divino-umană, sterilitatea duhovnicească, em­blemă a autosuficienţei.

     In Rai, fiinţele au ascultat de făptură (şar­pele), în loc să asculte de Făcător, drept care au cunoscut moartea. Idolatria e considerată o per­versiune religioasă: «Păgânii - ne învaţă Sfântul Apostol Pavel - s-au închinat şi au slujit făpturii în locul Făcătorului», iar aceasta e însăşi definiţia idolatriei.

     Dispreţuirea deosebirii sexuale este, prin urmare, semnul unei perversiuni încă şi mai gra­ve: dispreţuirea deosebirii dintre necreat şi creat, dispreţuirea alterităţii introduse de Dumnezeu în făptura mai întâi nediferenţiată - fiinţa umană. Homosexualitatea, auto-suficienţă sterilă ^[31], este astfel în contradicţie cu actul creator al lui Dum­nezeu: prima deosebire pe care a creat-o El este cea dintre creatură şi El însuşi. Celelalte deosebiri sunt cele dintre vizibil şi invizibil, cer şi pământ, lumină şi întuneric, şi, în cele din urmă, deose­birea sexuală dată mai întâi animalelor şi apoi fiinţei omeneşti. Homosexualitatea «este anticreaţională în structura ei, fiindcă estompează sepa­rările pe care Dumnezeu le-a făcut în haosul ori­ginar» ^[32]. Homosexualitatea nu este numai contra firii, aşa cum este în ansamblu lumea decăzută. Tot păcatul este împotriva firii: minciuna, exploa­tarea săracilor de către cei bogaţi etc. Dar homosexualitatea manifestă o pervertire a înseşi relaţiei cu Dumnezeu.

     Inversiunea sexuală exprimă invertirea teo­logică şi dezordinea în sânul creaţiei, în mod aparte, în sânul chipului dumnezeiesc din fiinţa umană, urmând ceea ce s-a spus mai sus. Această inversiune, ca orice păcat, ascunde chipul dumne­zeiesc treimic fiindcă ascunde deosebirea din sâ­nul firii. Şi acest dispreţ faţă de alteritate pune fiinţa umană într-un impas: el este un obstacol în calea asemănării cu Dumnezeu fiindcă fiinţa uma­nă se desăvârşeşte în experienţa, uneori crucifiantă, a deosebirii. Ca toate greşelile de ordin moral, care se rezumă la ocultarea deosebirilor şi a limitelor ontologice, inversiunea împiedică fiinţa umană să se realizeze ca ipostas creat după chipul Ipostasului necreat fiindcă a slujit idolatriei de sine. Marcel Proust prezintă, într-o manieră pate­tică, solitudinea care marchează homosexualitatea masculină ^[33]. Jean-Paul Sartre ia cazul plăcerii so­litare, practică de autosuficienţă şi autosatisfacţie, drept emblemă a incomunicabilităţii dintre sexe ^[34].

     Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie că «pri­mul om, folosind rău facultăţile naturale, care aveau să-l ducă la împlinirea ţelului existenţei sale, şi-a ignorat Creatorul... El a amestecat până la confuzie facultăţile sale intelectuale şi simţurile şi s-a lăsat atras de cunoaşterea desfătărilor trupeşti, cunoaştere complexă şi dezastruoasă fiindcă a de­clanşat patimile... El a ajuns chiar mai rău decât dobitoacele, a schimbat ce avea în el firesc cu cele împotriva firii» ^[35]. Acest cuvânt, care comentează o învăţătură a Apostolului, arată că idolatria duce la necunoaşterea lui Dumnezeu şi că aceasta, la rân­dul ei, aduce simptome patologice de ordin com­portamental, în special relaţia contra naturii, care este homosexualitatea. De asemenea, în privinţa oricărui păcat atitudinea Tradiţiei ecclesiale e mai mult terapeutică decât juridică: păcatul este mai mult o boală decât o greşeală juridică şi legea este dată pentru a decela acest rău. Ceea ce este ade­vărat în legătură cu homosexualitatea este, evi­dent, adevărat şi în cazul eşecului heterosexual pentru care Adam şi Eva au fost un exemplu în Rai. Orice ocultare a deosebirii ontologice este un păcat, nu numai homosexualitatea. Orice păcat duce la moarte. Revelaţia creştină, pentru că este revelaţia naturii trinitatre a lui Dumnezeu şi a ca­racterului trinitar al chipului lui Dumnezeu în om, este cea mai potrivită pentru a descoperi raţiunea teologică conform căreia homosexualitatea este un rău.

     c. Se mai poate vedea în discordia dintre Adam şi Eva originea inversiunii sexuale, ca în orice păcat. Cuvântul «veţi muri» le-a fost adresat lor: deosebirea ontologică s-a transformat în ei, prin neascultarea lor, în discordie, în separare. Ura reciprocă dintre sexe şi războiul lor istoric nu nu reprezintă oare consecinţa acestei discordii? Bărbatul începe prin a acuza femeia înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este obârşia resentimentului femeii faţă de bărbat şi prima justificare a stăpânirii ei de către el. Ura femeii împotriva băr­batului, ca şi toate formele de misoginie, includ o homosexualitate larvară: femininul se închide în el însuşi, masculinul îşi este suficient lui însuşi, şi fiecare moare separat («meurt de son cote») ^[36]. Feminismul pasional şi masculinismul pasional («machisme»), consecinţe ale dezacordului sau ale incomprehensibilităţii dintre sexe, subliniată de incomprehensibilitatea persoanelor, devenită er­metică prin pierderea harismei iubirii, sunt vlăs­tare ale divorţului arhetipal dintre Adam şi Eva. Când deosebirea ontologică este pervertită în divi­ziunea «diabolică» (diavolul este «cel ce separă», duhul separării maimuţărind şi pervertind lucra­rea de discernământ a Creatorului), fiecare se în­toarce spre el însuşi. Cei doi poli ai păcatului sunt exagerarea deosebirii până la discordie şi ocultarea acesteia până la autosuficienţă. Şi invers, umanitatea poate să spere totul de la reconcilierea sexelor, adică de la o adevărată profunzime spi­rituală, în Taina căsătoriei. Nu este indiferent că astăzi, când societatea este răvăşită de divorţuri, homosexualitatea este endemic şi public ridicată în slăvi. Raportul dintre divorţ şi homosexualitate trebuie să facă obiectul unei atenţii reale, nu nu­mai în plan psihologic, ci mai ales în plan teolo­gic. A condamna sau a justifica homosexualitatea nu este de ajuns. Trebuie să mergem mai departe şi să contemplăm ce fruct pentru mântuire se coa­ce la Cana Galileei, când Hristos i-a împăcat pe Adam şi Eva. Hristos a luat boala omenească de la obârşia ei şi a început restaurarea umanităţii prin restaurarea cuplului heterosexual, adică restabili­rea modului originar de a fi al fiinţei umane, mod trinitar, întemeiat pe antinomia persoanelor, «ca ei să fie unul precum şi Noi Unul suntem», Ii spune Tatălui Cuvântul întrupat ^[37].