C. Biserica si lumea

     Atitudinea creştină faţă de fenomenul so­cial al homosexualităţii ne readuce la problema re­laţiilor pe care lumea le întreţine cu Biserica.

     a. Modernitatea Bisericii constă în actua­lizarea neîntreruptă a Tradiţiei Sfinţilor Apostoli şi a Părinţilor prin lucrarea Duhului Sfânt. Biseri­ca este actuală prin discernământul şi compa­siunea pe care Hristos, Căruia îi este Trup, o manifestă în ea. În unele privinţe, societatea noas­tră pare o societate post-creştină: unii se plâng de aceasta, alţii se bucură. Adevărul e că, în unele privinţe, ce se vede e mai curând de sorginte pre­creştină: promovarea homosexualităţii este un ar­haism, o întoarcere la un mod de viaţă păgân. Unele revendicări care se fac auzite în lumea de azi constau în a cere dreptul de a trăi cum se trăia în Corint, la Roma sau în Atena înainte de înviere. Se reclamă dreptul de a regresa la o viaţă pre­creştină.

     Dar noi şi suntem într-o societate pre-creştină pentru că, aşa cum spune titlul cărţii Părin­telui Alexandre Men, «Creştinismul e un început continuu». Totul se vesteşte din nou; totul se explică într-un fel mereu nou; totul se leagă în profunzime, plecând de la Sfânta Evanghelie, ca răspuns la sfidarea lansată celor botezaţi de către cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu. Lumea îi inter­pelează pe creştini nu fiindcă ar aduce un cuvânt psihologic sau filosofic, rostit de alţii mai înainte, ci pentru că ei fac auzit, chiar dacă va fi respins, cuvântul teologic mântuitor. Or, problema homo­sexualităţii este una teologică, în sensul că inter­pretarea ei se face pornind de la relaţia fiinţei umane cu Dumnezeu. Biserica se află la prova lumii şi de aici vesteşte un cuvânt pe care numai ea îl poate rosti. Ni se va spune că sunt două mii de ani de creştinism în urma noastră. Se pare că în destul de multe domenii, după cum o arată sfi­darea marilor probleme ecologice, etice şi bioetice ale vremurilor noastre, toate ar trebui făcute din nou, pe baza mărturiilor Sfinţilor Părinţi ai tutu­ror timpurilor. Cuvântul creştin este unul fără compromis, deşi plin de compasiune, deoarece este un cuvânt profetic şi viu. Manifestaţiile, pu­blicaţiile şi revendicările în favoarea poziţiei ho­mosexualităţii în societate nu sunt doar simptomele unei lumi «decreştinate» - a existat undeva vreodată o societate creştină? Aceste simptome sunt, în aceeaşi măsură, semnele unei lumi în care creştinii nu au încă întotdeauna curajul să vor­bească de Dumnezeu, să vestească Evanghelia, sfinţenia, adâncimea experienţei duhovniceşti, tai­na de nepătruns a creştinătăţii, adevărata istorie a învierii şi a Cincizecimii, şi caracterul ireductibil al credinţei creştine la orice filosofie, la orice ideo­logie, la orice altă religie şi la orice morală socială.

     b. Legislaţia civilă îi priveşte pe creştini. Cererile insistente de legalizare a homosexualităţii reprezintă o provocare de actualitate. Biserica nu poate (din fericire!) să-şi impună legea sa în so­cietate. Ea nu are dreptul să îmbisericească lumea cu forţa. Ea nu are altă putere decât aceea a iubirii răstignite şi nici un alt exemplu de dat decât transfigurarea, schimbarea-la-faţă a Sfinţilor ei. Ea nu poate decât să evanghelizeze, cu cuvântul şi cu fapta. Nu poate decât să cheme, să invite lumea la o convertire în lipsa căreia orice morală este de­şartă. Ea poate astfel să inspire legislaţia unei ţări. Nu se identifică cu lumea, nu este din lume, nu-i aparţine. Nu caută nici să-şi justifice social exis­tenţa ca instituţie protectoare, de ordin moral, a acestei lumi. Dar ea îi este lumii, dinlăuntrul ei, conştiinţă şi inimă. Creştinii sunt membri ai Bise­ricii şi totodată cetăţeni ai lumii, care «îi dau Cezarului cele ce sunt ale Cezarului», nu numai plătindu-şi impozitele, ci, în aceeaşi măsură, participând la viaţa civilă prin vot. Ei aleg şi sunt aleşi. Pot să propună, să apere o lege sau să i se opună. Ei pot, deci, să contribuie la transformarea societăţii nu numai sfinţind-o din interior, prin propria lor sfinţire, ci în aceeaşi măsură educând-o prin intermediul legislaţiei. Legea, după Sfântul Apostol Pavel, este o pedagogie ^[78]. Biserica, prin slujirea clericilor şi prin aceea a laicilor, poate face să se audă în lume, cu dulceaţă şi smerenie, un cuvânt înţelept în favoarea fiinţei umane. Ea poate să se interpună pentru a apăra fiinţa umană împotriva a ceea ce o dezumanizează. Dumnezeu S-a întrupat pentru a Se interpune între om şi om. În acest mod, Conferinţa Episcopilor Ortodocşi din America a luat poziţie în privinţa legalizării homosexualităţii în martie 1978 şi a condamnat formal actele homosexuale, adăugând că «cei ce adoptă stilul de viaţă homosexual nu sunt cali­ficaţi pentru a-i învăţa pe copii şi pentru a fi în­drumători spirituali» ^[79]. În România, Patriarhul Teoctist şi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe, în 1994 şi în 2000, au cerut statului să nu legalizeze homosexualitatea, apărând astfel fiinţa umană însăşi, chemată să se împlinească în viaţa fami­lială. Biserica nu are sufletul atât de dur încât să abandoneze lumea ei însăşi: asta ar însemna să aducă la disperare lumea şi oamenii. Este adevă­rat că noi nu trăim într-o lume creştină, iar creş­tinii nu au dreptul să-şi impună viziunea lor despre lume. Dar trebuie să-şi păstreze în acelaşi timp crezul de a vesti Evanghelia din dragoste pentru fiinţa umană. Îţi poţi lăsa un frate să se înece? Biserica îşi exprimă mesajul nu numai în interesul propriilor săi membri răspândiţi în so­cietate, dar deopotrivă spre binele oricărui bărbat şi al oricărei femei cu inima sinceră şi deschisă, care poate asculta cuvântul lui Dumnezeu. Con­ştiinţa creştină nu are doar misiunea de a vesti Evanghelia, ea o are în aceeaşi măsură pe aceea de a denunţa ceea ce dezumanizează, ceea ce tulbură chipul lui Dumnezeu în om.

     c. Rugăciunea pentru lume rămâne atitudinea fundamentală a celui botezat în faţa provocărilor unei epoci şi în faţa semnelor veacului. Şi pro­liferarea homosexualităţii, şi propaganda al cărui obiect este ea, ca divorţul endemic, sunt semne ale veacului. Avraam a fost cel dintâi care a dat exem­plu când s-a rugat pentru Sodoma ^[80]. Creştinii nu se roagă întotdeauna atât cât li se cere să o facă şi nu cred întotdeauna în rugăciune, în puterea credinţei şi în voia lui Dumnezeu de a lucra în lume prin Cuvântul Său şi prin Duhul Său din iubire de oameni, deschizându-şi sufletul pentru a primi revelaţia Lui. Credem prea mult în raţionamentele noastre omeneşti şi nu-I cerem destul lui Dumnezeu să acţioneze. Nici nu ne propunem destul să lucrăm şi noi cu El. Acesta este marele nostru păcat. Avraam a mijlocit pentru Sodoma înaintea lui Dumnezeu. Am putea face şi noi la fel: «Urăşte păcatul, dar iubeşte-l pe păcătos», după îndemnul patristic. Iubirea este în esenţă preo­cuparea faţă de mântuirea celuilalt. Într-adevăr, Hristos n-a venit, aşa cum a spus-o El însuşi, pen­tru a osândi lumea, ci pentru a o mântui; iar creş­tinii n-au fost instituiţi judecători ai lumii, ci pre­oţi, împăraţi şi profeţi pentru lume. Toţi creştinii sunt membri ai Preoţiei lui Hristos prin Sfântul Botez, şi aceasta fundamentează atitudinea lor pri­oritară: mijlocirea pentru ei înşişi şi pentru lume. În faţa dramei reprezentate de homosexualitatea instituţionalizată, rugăciunea pentru convertirea inimilor şi luminarea minţilor, rugăciunea pentru iertarea şi tămăduirea fraţilor invertiţi, rugăciunea pentru noi înşine, atunci când păcatul este mani­fest - iată ce cere Duhul Sfânt din partea ucenicilor lui Hristos. Rugăciunea pentru lume începe prin convertirea personală şi postul pentru lume, con­vertirea creştinilor, extirparea ipocriziei şi a ori­cărei necurăţenii. Ni se cere să smulgem din ini­mile noastre rădăcinile răului pe care îl vedem în jurul nostru, în societate. Degeaba stigmatizăm homosexualitatea, sau orice altă boală a umanităţii, dacă nu alungăm, prin pocăinţă, poftele păti­maşe şi toate perversiunile din sufletele noastre, pe demonii care sălăşluiesc în ele şi cărora Charles Baudelaire le spune pe nume:

     Si le viol, lepoison, lepoignard, l'incendie,

     N'ontpas encore brodi de leurs plaisants dessins

     Le canevas banal de nospiteux destins,

     Cest que notre âme, helas! n 'estpas assez hardie ^[81].

     Această reflecţie prea aproximativă asupra problemei homosexualităţii oferă ocazia să ne extindem dezbaterea pe marginea eticii creştine în sine, în cadrul căreia etica sexuală este numai un capitol deosebit de important: sexualitatea, în fapt, atinge abisurile inconştientului fiinţei umane şi relaţia ei cu Creatorul, cu întreaga creaţie şi cu toate creaturile. Etica creştină nu este individuală: este ecclesială; ea corespunde unui mod de viaţă la care fiinţa umană are acces prin Botez, deve­nind mădular al Trupului lui Hristos, consacrându-se în Trupul şi Sângele Lui. Cel botezat nu-şi mai aparţine. Ca persoană în comuniune cu alte persoane divine şi umane, creştinul este integrat într-o comunitate conştientă, purtătoare a gândirii şi a vieţii lui Dumnezeu şi participă la unanimitatea acestei gândiri şi a acestei vieţi. Atitudinea pe care Duhul Sfânt ne cere s-o avem este o ati­tudine ecclesialâ, de discernământ fără osândire, în adevăr şi cu compasiune. Aceasta este în ace­eaşi măsură şi o atitudine profetică: ea vesteşte plenitudinea vieţii în Dumnezeu, ea devansează lumea şi vremurile acestea; ea vesteşte lumea ce va să vină, lumea viitoare, împărăţia; şi Biserica are drept misiune să pregătească bărbaţii şi femeile epocii noastre şi ai celor ce vor urma, să trăiască în împărăţie. Ea trebuie să aibă rezerve faţă de morală. «Morala - scrie Christos Yannaras - corupe Biserica, ea înlocuieşte criteriile Bisericii cu criterii ale lumii acesteia, alterează marea taină a milei, pervertind-o în necesitate raţională socia­lă» ^[82]. Nu poate fi vorba ca «fiinţa ecclesială» (ex­presia este a Mitropolitului Ioan Zizioulas) să fie ca individ conformă cu regulile unei morale so­ciale sau pretins creştine: este vorba de a lucra prin căinţă la înnoirea omului în Hristos.

     Revendicarea homosexuală în societatea noastră este de tip moral. Ea exprimă căutarea unei justificări şi a unei recunoaşteri de către societate a unui stil de viaţă până acum reprobat. În acest sens, depenalizarea şi legalizarea vor fi în mod forţat interpretate ca legitimare - fără a vorbi de caracterul incitator al acestor noi dispoziţii ale societăţii. Dar noua morală socială nu va schimba cu nimic problema de fond, întrucât problema homosexualităţii nu este o problemă de morală. Este o problemă de libertate şi de etică, adică de coerenţă în natura profundă a fiinţei umane după chipul lui Dumnezeu. Imposibilitatea în care se află fiinţa umană de a trăi conform acestei naturi nu este depăşită prin afirmarea sau infirmarea legii morale. Pocăinţa este un strigăt al fiinţei umane confruntate cu imposibilitatea de a se supu­ne, fără Dumnezeu, poruncilor dumnezeieşti.

     Hristos nu propune conformitatea cu o morală socială sau religioasă, ci convertirea prin căinţă şi restaurarea relaţiilor interpersonale cu Tatăl şi cu toate fiinţele umane prin harul Duhului Sfânt, căci «ceea ce nu e cu putinţă la om, e cu pu­tinţă la Dumnezeu». Mai trebuie şi ca fiinţa uma­nă să creadă în El.

     Cel ce nesocoteşte legea morală se află în situaţia cea mai potrivită pentru a face această experienţă a libertăţii care este pocăinţa; neconformitatea lui este şi putinţa lui de a cunoaşte iu­birea dumnezeiască şi, astfel, Persoana Divină însăşi. Strigătul de căinţă şi de încredere în Dumnezeu-Mântuitorul îl pune pe păcătos faţă în faţă cu iubirea lui Dumnezeu, nu cu judecata oamenilor: .«Ţie Unuia am greşit!» ^[83], şi - spune Marme-ladov în Crimă şi pedeapsă ^[84] - «vom auzi Cuvântul Lui: Apropiaţi-vă, va zice El, apropiaţi-vă şi voi, beţivilor, apropiaţi-vă, voi, slăbănoage făpturi ne­ruşinate! Noi vom înainta cu toţii fără teamă şi ne vom opri înaintea Lui, iar El va zice: Sunteţi nişte porci, arătaţi ca fiarele şi purtaţi semnul ei, dar veniţi şi voi. Şi atunci se vor întoarce către El deş­tepţii şi vor striga: Doamne! De ce-i primeşti pe aceştia? Iar El va zice: îi primesc, o, înţelepţilor, îi primesc, o, deştepţilor, fiindcă nici unul dintre ei nu s-a crezut vreodată demn de această favoare. Şi El îşi va întinde spre noi braţele Sale dumneze­ieşti, noi ne vom arunca în ele: ... şi vom înţelege totul... Doamne, vie împărăţia Ta!».