C. Dobândirea Duhului Sfânt

     Adevărata problemă pentru un invertit, ca şi pentru orice fiinţă umană, este cea a împărtăşirii de darurile Duhului Sfânt, prin care poate do­bândi viaţa de veci. Aceasta este mai mult decât o simplă problemă de morală socială. Adevărata în­trebare a existenţei umane este: voi fi eu oare mântuit?

     a. Participarea la împărăţia lui Dumnezeu este dată prin Hristos ca miză a existenţei umane pe pământ. Respectarea legilor dumnezeieşti şi ome­neşti este un mijloc, nu un ţel în sine. «Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor» spune Cu­vântul întrupat, după Sfântul Ioan Botezătorul şi Înainte-Mergătorul - şi se ştie câţi Sfinţi ai Bisericii Ortodoxe, ca Sfântul Serafim de la Sarov, au slăvit această chemare. Dar orice mod de viaţă permite oare participarea la darurile Duhului Sfânt? Fiinţa umană poate fi ea îndumnezeită, poate să ajungă un sfânt, poate să cunoască plinătatea Duhului Sfânt, pe o cale sau pe alta? Aici este singura în­trebare serioasă. Lumea aceasta trece, cu patimile ei cu tot: trebuie s-o mai amintim? Să ne gândim la cele ce durează, adică la această viaţă eternă în Duhul Sfânt. Interpretarea juridică a creştinis­mului nu este satisfăcătoare. Trebuie să ne amin­tim că suntem muritori, că civilizaţia în care ne aflăm este minată de păcat. Cuvântul S-a întrupat, a murit şi a înviat pentru ca fiinţa umană să poată primi plinătatea Duhului Sfânt şi, prin aceasta, să-L cunoască pe Tatăl, să fie îndumnezeită, să fie cu Hristos de-a dreapta aceluiaşi Tată. Aceasta este Evanghelia. Şi primele trei versiuni ale Sfintei Evanghelii încep toate prin aceeaşi chemare: «Pocă­iţi-vă, pentru a dobândi împărăţia», adică pe Du­hul Sfânt.

     b. Actele homosexuale, ca şi unele acte heterosexuale, nu sunt compatibile cu Botezul. Sfântul Apostol Pavel o spune net în prima sa scrisoare adresată creştinilor din Corint: «Homosexualii, lesbienele, idolatrii... nu vor moşteni împărăţia cerurilor» ^[51]. Aceasta nu pentru că un tribunal - fie el şi divin - a decis juridic, ci pentru că acest mod de viaţă este incompatibil cu viaţa trinitară. Pa­timile în general şi inversiunea sexuală sub forma sa pasională şi neconvertită împiedică fiinţa uma­nă să participe la harul Duhului Sfânt, pe care Ta­tăl cel ceresc, la rugăciunea Cuvântului, îl dă cu asupra-de-măsură. De ce?

     c. In general, patimile se reduc la iubirea idolatră de sine, fie ea mânia, iubirea de arginţi, nedreptatea socială sau o heterosexualitate trăită ca luarea în stăpânire a celuilalt şi obiectivarea persoanei şi a trupului propriu. Atâta vreme cât în relaţia sexuală dintre bărbat şi femeie celălalt nu este decât unealta propriei mele plăceri, dobân­direa Duhului Sfânt îmi este imposibilă fiindcă trăiesc în idolatria narcisistă de mine însumi. Iu­birea de sine a fost prezentată de Sfinţii Părinţi (ca Sfântul Maxim Mărturisitorul, de exemplu) drept rădăcină a tuturor relelor. Ea este întoarcere la sine autosuficientă, negarea antinomiei trinitare a persoanelor. Aceasta ţine tot de păcatul idolatriei. «Necunoaşterea lui Dumnezeu - zice Sfântul Ma­xim - duce la divinizarea creaţiei. În fapt, iubirea pe care fiinţa umană o are faţă de propriul său trup constituie o adoraţie manifestă a creaţiei divi­nizate»; de aceea, «iubirea de sine naşte toate rele­le». El descrie şi condiţia fiinţelor umane înrobite de pasiunile lor: «Uriaşa şi nenumărata mulţime a patimilor invadează viaţa oamenilor. Viaţa lor devine astfel demnă de plâns. Căci fiinţele umane devin ele însele, fără să ştie, cauza stricăciunii lor. Unitatea firii omeneşti se sfărâmă, şi oamenii, ca animalele sălbatice, îşi devorează propria lor na­tură.» Iubirea de sine antrenează atomizarea fi­inţei umane, «firea omenească se împarte în auto­nomii individuale» ^[52], fiindcă fiecare se închide în sine, pierde viaţa ipostatică, pentru a regresa către o viaţă egoist-individuală, şi neagă până şi exis­tenţa celuilalt. Altul nu mai există în el însuşi ca o persoană absolută: el nu mai e decât unealta auto-realizării mele, a puterii mele, a plăcerii mele, a canibalismului meu sexual. Şi Celălalt, Care este Persoana dumnezeiască - Marele Incomod -, dis­pare de pe cerul meu. Iubirea de sine conduce la negarea umanităţii şi a divinităţii, şi a toată firea cosmică, redusă la statutul de pradă. Ceea ce este adevărat pentru toate patimile este cu atât mai mult şi pentru homosexualitate, fiindcă ea ne pare a fi forma elocventă şi emblematică a iubirii de sine, fiind iubirea unuia pentru acelaşi - chiar dacă, psihologic, subzistă într-o relaţie homosexuală ceva propriu heterosexualităţii, unul asumându-şi un comportament mai «masculin», iar celălalt o atitudine mai «feminină», ceea ce este foarte semnificativ pentru valoarea care ascunde antinomia sexelor pentru o relaţie interpersonală... Homosexualul este un Narcis îndrăgostit de el însuşi. Despre Andre Gide, Francois Mauriac scria că «n-a explorat alt continent în afară de el în­suşi» ^[53]. Şi Madeleine Gide, într-un carnet secret, notează: «Tu îţi eşti ţie însuţi singurul scop - sin­gura ta iubire - care te-a copleşit, Andre!» ^[54]. Bertrand Vergaly scrie: «Homosexualitatea este lega­tă în profunzime de un fenomen narcisist (...), de o intensă fixaţie narcisistă de mine însumi» ^[55].

     Pentru toate aceste raţiuni, a prezenta ho­mosexualitatea aşa cum se face în lumea contem­porană, ca pe un mod de viaţă printre altele, sau, mai rău, ca pe o cale de împlinire, este o impos­tură. Cum ar putea fiinţa umană să se împlinească altfel decât după Chipul Treimic, a Cărui pecete este în el? Iar pretinsa «eliberare homosexuală», departe de a fi un progres, este doar o formă par­ticulară de regresie.