B. Homosexualitatea - genetica sau dobândita?

     In epoca noastră, chestiunea homosexuali­tăţii a fost relansată prin distincţia operată între condiţia şi actele homosexuale.

     a. Comportamentele homosexuale sunt în general rezultatul pervertirii, în urma unei întâl­niri, a influenţei cuiva, a lecturilor sau a imagi­nilor văzute. În umanitatea căzută, toate formele de păcat coexistă în urma unei influenţe perverse. O tendinţă sau alta poate deveni ca o a doua natură, pentru a relua gândirea Sfântului Ioan Scărarul: «Un rău ascuns, de care sufletul suferă demult, cu care s-a însoţit şi îl ia drept o stare obişnuită». Acestei deviaţii, ca oricărui păcat, îi corespund remediile evocate mai sus, dacă per­soana în cauză este sensibilă la mesajul evan­ghelic: terapeutica ecclesială presupune credinţa în Hristos, Doctorul sufletului şi al trupului.

     b. Obiecţia homosexualităţii naturale este un contrasens din punct de vedere biblic în raport cu cele spuse mai sus. Cuvântul «natural (firesc)», în limbajul curent, desemnează cel mai adesea firea decăzută şi, deci, la propriu, contra-firea. Păcatul - orice păcat - este contra firii. Viaţa firească este viaţa raică, viaţa care se desfăşoară în conformi­tate cu darul raic sau viaţa împărăţiei. Cuvântul S-a întrupat pentru a reda umanităţii posibilitatea unei vieţi fireşti, coerentă cu chipul dumnezeiesc, cu voinţa divină, cu creaţia vizibilă şi invizibilă. Şi, în mod sigur, în această existenţă contra firii, pe care fiinţa umană o moşteneşte în concepţia sa, există o ereditate a păcatului ^[69]. În favoarea pre­tinsei homosexualităţi «genetice» nu găsim nici­unde dovada biologică. Bertrand Vergely scrie: «Până astăzi, nu s-a găsit gena homosexualită­ţii» ^[70]; şi doctorul, psihiatrul şi psihanalistul Jean-Paul Mensior afirmă: «Experienţa mea terapeutică mă autorizează să afirm că homosexualitatea are întotdeauna origine psihologică... şi nu genetică. Observaţia clinică o arată din plin» ^[71]. Dar dacă ţinem să vorbim despre «homosexualitate gene­tică», ea trebuie comparată, din punctul de vedere al revelaţiei, cu violenţa genetică, iubirea de sine genetică şi toate pasiunile deviate, pe care fiinţa umană le moşteneşte la zămislire. Numai Hristos e fără de păcat, fiindcă, în ce-L priveşte, sămânţa bărbătească a fost înlocuită cu harul Duhului Sfânt, care a curăţit-o pe Maica Domnului de păcatul strămoşesc şi a însoţit-o cu Dumnezeul ei. Această omenitate a Cuvântului întrupat, Dumne­zeu adevărat şi Om adevărat, este cea moştenită de fiinţa umană prin Sfântul Botez şi este în afara oricărei pervertiri genetice.

     Dar atâta vreme cât fiinţa umană n-a cu­noscut cea de-a doua naştere, naşterea după Duh, prin care moşteneşte omenitatea sfântă a lui Hristos, ea continuă să poarte în sine, în sângele ei, toţi germenii ereditari ai păcatului. În acest sens, ho­mosexualitatea este genetică, dar în felul în care sunt genetice şi celelalte patimi. Tot în acest sens, nimeni nu poate să se gândească la un homo­sexual altfel decât la fratele lui: homosexualul, fra­tele meu; homosexuala, sora mea - pentru că ho­mosexualitatea, ca toate patimile, există în natura decăzută pe care o moştenesc eu la concepţie. Pă­catul, sau suferinţa, sau boala aproapelui meu sunt păcatul meu, suferinţa mea sau boala mea. În acest mod trebuie să se elibereze creştinul con­ştient de orice osândire a celor invertiţi. Dacă ne vedem fratele sau sora robiţi de o patimă, să fa­cem penitenţă de ca şi când am fi noi înşine căzuţi în această slăbiciune - spun Părinţii noştri duhov­niceşti.

     Dar noi participăm la Sfântul Botez, la Mirungere şi la nu mai puţin Sfânta Euharistie, pentru a fi vindecaţi de consecinţele ereditatre ale pă­catului şi pentru a participa la viaţa cu adevărat naturală, care este în Hristos. «Ne îmbrăcăm în Hristos» la Botez, desăvârşit. Suntem chemaţi să răspundem la inversiune, care defineşte în realitate orice boală a sufletului, prin conversiune. Homo­sexualitatea poate fi o situaţie «firească» dacă in­terpretăm acest cuvânt dintre ghilimele ca sino­nim al «firii decăzute», umanitate nefericită, rănită de «un rău de care sufletul suferea de mult în ascuns», pentru a repeta cuvintele Sfântului Ioan Scărarul. Este un handicap din naştere, handicap genetic, care este semnul stării decăzute a fiinţei umane. Homosexualul este în mijlocul nostru ca un semn dureros al umanităţii dedate la păcatul idolatriei de sine. Lumea în care trăim nu este lumea transfigurată, chiar dacă ea tinde la aceasta. Cei botezaţi sunt cu certitudine în această lume pentru a inversa semnul Istoriei sale şi a o orienta către împărăţie, unde domneşte, mai înainte de toţi vecii şi în vecii vecilor, Fiul Omului.

     Ajunşi aici, este important să facem distin­cţie între pretinsa «natură homosexuala» şi actele homosexuale. Sunt fiinţe umane conştiente de ten­dinţele homosexuale, dobândite sau, gândesc ele, genetice, şi care răspund chemării lui Hristos, care încearcă să convertească tendinţa homosexuala, să o metamorfozeze. Este o cale a sănătăţii în lupta pentru castitate - luptă adeseori, trebuie s-o spu­nem, dramatică - în cazul de care vorbim, precum este o cale de sănătate în celelalte forme de sufe­rinţă, de handicap sau de privaţiune, cunoscute la naştere sau de la naştere. Să ne gândim la un co­pilaş care ajunge diabetic. El va trebui să trăiască cu diabetul, urmând un tratament zilnic şi con­strângător, în lipsa căruia ar muri. Dar chiar acest diabet îi va structura existenţa şi va putea deveni pentru el o cale de sfinţire. Homosexualitatea, da­că cel botezat acceptă lupta duhovnicească nu numai pentru vindecare, dar mai cu seamă pentru mântuire, poate fi o cale a sfinţeniei ca orice slă­biciune omenească. Pocăinţa, «sentimentul pier­derii harului..., al separării de Dumnezeu, doliul pentru pierderea Persoanei Sale, gustul morţii, la care duce lipsa vieţii dumnezeieşti» ^[72], este cea care transformă păcatul în cale de sfinţire.

     c. Convertirea şi terapeutica presupun ca persoana homosexuală - căci homosexualul este mai înainte de toate o persoană - să întâlnească toată atenţia şi toată compasiunea posibilă din partea comunităţii creştine care îl primeşte pe acest frate sau pe această soră în suferinţă. Aici este fundamentul mântuirii: să întâlneşti în Bise­rică pe Hristos cel împreună-pătimitor, în fraţii tăi şi în preotul tău. Duhul Sfânt ne cere să-l primim ca pe unul care ilustrează simptomatic un rol exis­tent în umanitate şi, deci, în fiecare din noi care ne vrem creştini. Numai într-un climat de compa­siune, de împreună-pătimire, pot fi înţelese che­marea la convertire şi programul terapeutic al Bisericii. Biserica este, între altele, un spital. Nu­mai într-un asemenea climat de compasiune per­soana poate să-şi recunoască boala şi să ajungă la pocăinţă. Când membrii obştii ecclesiale acceptă că printre ei sunt bolnavi, rezistând tentaţiei de a se considera pe sine sănătoşi şi punând început pocăinţei, homosexualul, ca orice persoană umană rănită, poate să se înalţe către asemănarea cu Dumnezeu şi la sfinţenie. Starea de păcat este boală ^[73]: dovadă că duce la moarte. Este o boală mortală. De altminteri, boala însăşi este conside­rată manifestare a păcatului - fie al persoanei în­seşi (de exemplu: dacă şi-a întreţinut tendinţele homosexuale cu îngăduinţă), fie doar al umani­tăţii.

     «Nici el, nici părinţii lui nu au păcătuit», spune Hristos despre orbul din naştere, dar această infirmitate este îngăduită pentru ca Dum­nezeu să fie slăvit. Cum să fie slăvit Dumnezeu în infirmitate, în boală, în handicap nativ? El este slăvit când cel în suferinţă îl slăveşte, când cei din jurul lui devin agenţi ai compasiunii divine, când infirmitatea devine cale de sfinţire şi de îndumnezeire. El este slăvit «de toate faptele cele bune, care au ca singur scop slava lui Dumnezeu şi ma­nifestarea chipului Său» ^[74]. Sunt destui homosexuali convertiţi care vor intra în împărăţie înaintea heterosexualilor care s-au crezut drepţi. În rea­litate, homosexualitatea nu e nimic; heterosexualitatea nu e nimic; ce contează este întoarcerea la Hristos pentru împărăţia cerurilor, adică pentru participarea la harul îndumnezeitor al Duhului Sfânt.

     Compasiunea nu este milă. Ea nu este ome­nească. Ea este o harismă dumnezeiască. În cazul care ne preocupă, dobândirea compasiunii ne per­mite să-L vedem pe Hristos în fratele suferind: bucurându-se de compasiunea fraţilor săi şi a pă­rinţilor săi în Domnul, fratele homosexual îl va descoperi mai bine pe Hristos şi viaţa în El. Hristos-Compătimitorul i se va arăta prin fraţii lui. Compasiunea permite evanghelizarea sexualită­ţii, hetero sau homosexuală, monastică sau conju­gală. Evanghelizarea sexualităţii constă în a che­ma la convertire tot erosul din fiinţa umană şi a-l orienta către iubirea nepieritoare a lui Hristos; ea constă în introducerea dimensiunii ascetice în via­ta sexuală.

     In acest context, nu trebuie să ne fie frică să punem problema homosexualilor creştini. La pri­ma impresie după cele expuse mai sus, expresia este un non-sens: homosexualitatea - nu mai mult decât nedreptatea socială, egoismul şi celelalte pa­timi - nu este creştină. Sunt persoane care se stră­duiesc să demonstreze că poţi fi homosexual şi creştin, semănându-i în aceasta lui Andre Gide: «incapabil să renunţe la Hristos precum era de in­capabil să renunţe la el însuşi, nu i-a rămas decât să interpreteze după bunul lui plac fiecare cuvânt al Domnului» ^[75]. Unii spun că Evanghelia nu osân­deşte homosexualitatea. Dar Hristos nu osândeşte, El cheamă la schimbarea vieţii. «Nimic din învăţătura lui Hristos nu lasă impresia că L-ar fi preo­cupat gusturile noastre neobişnuite. Lui nu I s-a părut câtuşi de puţin important să cunoască biza­reria înclinaţiilor noastre. Cerinţa Sa, aceeaşi pen­tru toţi, e ca noi să fim curaţi, să alungăm dorinţa pătimaşă, oricare ar fi obiectul acesteia. Atitudinea reprobatoare a lumii faţă de homosexualitate e de ordin social şi nu are nici o trăsătură comună cu condamnarea de către Hristos a murdăriei, nici cu binecuvântarea pe care o dă El inimilor care şi-au păstrat curăţenia» ^[76]. Homosexualitatea este prin ea însăşi în afara vieţii în Hristos, a vieţii ecclesiale, fiindcă este o auto-adoraţie, o hipertrofie a individualismului ^[77] şi pentru că în acest sens ea se situează la antipozii naturii umane create după chipul trinitar al lui Dumnezeu: un homosexual nepocăit sau triumfător nu se poate apropia de Sfânta Cuminecătură, pentru simplul motiv că modul de viaţă pe care îl afişează face să nu fie în comuniune nici cu Hristos, nici cu Biserica.

     Dar sintagma «homosexual creştin» desem­nează în mod egal şi pe cel ce, având o viaţă homosexuală, vine în Biserică pentru a se converti şi a lupta să dobândească Duhul Vieţii - pentru a deveni creştin. După cum am mai spus, această situaţie priveşte comunitatea. Dar ea este cu pre­cădere responsabilitatea episcopului şi a preotului căruia i s-a mărturisit, la Taina Spovedaniei, o asemenea dramă. Preotul sau episcopul vor fi chip al Bunului Păstor, Care este Hristos însuşi, dacă se consacră acestei persoane, ajutând-o să descopere incompatibilitatea dintre actele homosexuale şi viaţa creştină, unde homosexualitatea este în im­pas, duhovniceşte vorbind. Nu este doar un rău moral, o interdicţie religioasă sau socială. Este o patimă care, fără convertire, îl împiedică pe cel în cauză să guste din plinătatea Duhului Sfânt. Păs­torul - Bunul Păstor - este aici pentru a ajuta per­soana să afle calea, dacă nu a vindecării, în orice caz a mântuirii.