§1        Am ezitat foarte mult să abordez această problemă a sexualităţii umane din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe. În mod normal, acesta este un subiect personal, o problemă de îndrumare duhovnicească la spovedanie, ceva ce de obicei nu se discută. Dar condiţiile societăţii în care trăim sunt oricum numai normale nu. Nu numai că problemele sexuale sunt discutate deschis în locuri cât se poate de inadecvate, dar în societatea modernă domneşte perversiunea naturii sexualităţii umane. Prin urmare, preoţii, chiar şi cei din cinul monahal, nu pot rămâne muţi în faţa acestei probleme.      Abordând diversele aspecte ale sexualităţii umane, aduc în discuţie două lucruri: în primul rând, învăţăturile Bisericii Ortodoxe, în măsura înţelegerii personale a Sfinţilor Părinţi, şi, în al doilea rând, formaţia mea de psiholog, care include câţiva ani de studiu şi cercetare în domeniul dezvoltării psihosexuale.

Arhiepiscopul Hrisostom de Etna

     O problemă supărătoare cu care se confruntă astăzi păstorii şi consilierii Bisericii este cea a autoexcitării (sau a masturbării), despre care în special unul dintre Părinţii Bisericii, Sfântul Nicodim Aghioritul, a vorbit foarte mult. Observaţiile şi învăţăturile sale au fost multă vreme acoperite de teoriile moderne pe care, din nefericire, preoţii le-au cules din diverse surse heterodoxe (şi chiar necreştine). În plus, jena firească pe care un creştin evlavios o resimte în faţa discuţiilor care abordează un astfel de subiect a permis proliferarea înţelegerii greşite şi a învăţăturilor eronate, astfel că preoţii devin nepăsători atunci când trebuie să le vorbească tinerilor despre adevărată gândire a Bisericii faţă de această problemă serioasă.

     Sexualitatea face parte din firea noastră păcătoasă. Ea este un lucru rău numai în măsura în care o înţelegem greşit - înţelegere greşită care începe cu curiozitatea tinerilor aflaţi la vârsta pubertăţii. La vârsta descoperirilor sexuale, problema autoexcitaţiei este, fie că ne place să ad­mitem sau nu, una universală. Preoţii şi-au dat seama de acest lucru şi manifestă multă atenţie faţă de tinerii care cad în acest păcat, oferindu-le o îndrumare răbdătoare şi atentă. Cu timpul, este posibil ca aceşti tineri să îi înţeleagă natura şi să îi pună capăt înainte de a deveni un obicei, înţelegând că impulsul sexual, asemenea oricărui alt impuls, poate fi controlat.

     Aşa cum există adolescenţi puri şi sănătoşi, practicarea autoexcitaţiei devine un obicei mai mult sau mai puţin obişnuit în anii de început ai tinereţii. Autocontrolul nu se obţine uşor de către tinerii aflaţi în primii ani confuzi ai maturităţii sexuale. Este un fapt nefericit, dar este o realitate. Aici, este vorba din nou despre a-i călăuzi pe tineri cu înţelegere şi răbdare. Dar îndrumarea noastră trebuie să pornească de la faptul că această practică este un rău ce trebuie îndreptat, şi nu o problemă pe care moravurile sociale contemporane o denumesc „instincte naturale". Obiceiurile nu pot fi învinse dacă le considerăm bune sau inocente, înainte de a încerca să le ţinem sub control, trebuie să fim conştienţi că ele sunt rele şi dăunătoare. Şi tocmai acest punct de vedere trebuie restabilit de Biserică. Autoexcitaţia nu este, aşa cum pretind mulţi preoţi ortodocşi, o problemă minoră, un incident. Ea este un păcat, şi încă unul foarte serios, dacă devine un obicei.

     Sfântul Nicodim spune că acest păcat este o capcană arătând că, după spusele altor Părinţi, cei care sunt prinşi în plasa sa au mari greutăţi în a se elibera de el, punându-şi astfel în pericol sufletul (vezi Pidalionul Atena, 1982, pp. 704-705). Într-adevăr, al optulea canon al Sfântului Ioan Postitorul stabileşte că un mirean care cade în acest păcat să fie oprit de la Sfânta împărtăşanie şi, în plus, să facă o sută de metanii în fiecare zi timp de patruzeci de zile şi să nu mănânce decât pâine şi apă. Al zecelea canon al Sfântului Ioan impune ca orice preot care a căzut în păcatul masturbării să fie oprit de la slujire pentru un an de zile, iar dacă va mai săvârşi acest păcat de două sau de trei ori să fie caterisit. În plus, observă Sfântul Nicodim, vestita afirmaţie a Sfântului Pavel din Corinteni 6, 9-10, în care se spune că cei care practică sodomia sau care sunt „iubitori de plăceri" nu vor moşteni „împărăţia lui Dumnezeu", poate fi aplicată şi celor care se masturbează:-un păcat care „distruge sufletul" (ibid.).

     În afara faptului că atribuie autoexcitaţiei diverse efecte negative, Sfântul Nicodim accentuează, pe bună dreptate, faptul că acest păcat deschide mintea şi sufletul influenţelor demonice. El reprezintă calea spre autoseducţie şi deformează înţelesul sexualităţii umane şi, desigur, imaginea curată pe care oamenii caută să o regăsească în viaţa spirituală.

     Astăzi doar câţiva medici mai atribuie masturbării efectele negative asupra trupului menţionate de Sfinţii Părinţi. Totuşi, aceasta nu se face pe baza unei cercetări atente, ci din acceptarea unor teorii care predomină la un moment dat. Observaţiile Părinţilor Bisericii au la bază datele culese de la mai mulţi medici creştini, care au urmărit cu atenţie viaţa morală a pacienţilor lor şi efectele pe care aceasta le are asupra sănătăţii. Astfel de lucruri nu se mai fac astăzi. De aceea, observaţiile pe baza cărora Părinţii şi-au formulat concluziile sunt adesea puse sub semnul întrebării, însă Sfinţii Părinţii s-au bazat pe date empirice, iar medicii moderni pe teorii neverificate. În plus, mulţi sprijină ceea ce Părinţii şi medicii creştini au crezut cu atâta putere în trecut.

     Astăzi, ştim că există o legătură strânsă între minte şi trup şi că Părinţii au avut dreptate atunci când au legat sănătatea trupului de cea a sufletului. De aceea, chiar dacă astăzi nu avem date empirice suficiente care să sprijine cele susţinute de Sfinţii Părinţi cu privire la efectele negative ale masturbării, putem afirma cu certitudine că principiul lor - şi anume că viaţa morală, o problemă ce ţine de minte şi de suflet, are consecinţe asupra sănătăţii fizice a organismului -este valabil şi astăzi. În plus, aceia dintre noi care au pregătire în psihologia tradiţională sunt perfect conştienţi că masturbarea are efecte grave asupra psihicului şi, în cele din urmă, asupra trupului. (Chiar şi Freud, a cărui perspectivă revoluţionară asupra sexualităţii este în anumite privinţe mai puţin sănătoasă şi edificatoare, şi-a sfătuit fiica şi alţi pacienţi să evite autoerotismul).

     Masturbarea are două efecte psihologice foarte grave. În primul rând, îndepărtează sexualitatea umană de dimensiunea sa interpersonală, deformându-i rolul său natural, care este procreaţia; aceasta, la rândul său, presupunând două persoane: un bărbat şi o femeie. Această înde­părtare individualizează sexualitatea umană, omul îndreptându-şi întreaga atenţie către sine. Acest narcisism poate dăuna psihicului, ducând la egoism, lipsa preocupării pentru ceilalţi şi, de fapt, la disfuncţie sexuală. Şi, în măsura în care această practică se concentrează în întregime asupra eului, este perfect posibil să conducă la fixarea anormală asupra persoanelor de acelaşi sex. Aceasta, la rândul său, poate duce la homosexualitate. Astfel, în condiţiile în care societatea şi chiar unii preoţi propagă ideea că autoerotismul este normal, nu este o întâmplare că homosexualitatea (sau bisexualitatea) este cel puţin mai evidentă, dacă nu mai larg răspândită, în rândul populaţiei umane.

     O altă consecinţă negativă a masturbării este aceea că el sporeşte iluziile şi fanteziile. Sexualitatea este relativ înfrânată. Pasiunile sexuale sunt, într-adevăr, repede satisfăcute, motiv pentru care ele pot fi ţinute sub control cu uşurinţă. Astfel, indiferent de fanteziile pe care le-ar avea cineva, în realitate, comportamentul sexual este supus limitelor fizice. În plus, sexualitatea normală, care implică atât bărbatul, cât şi femeia, are la bază o relaţie personală de dragoste dintre două persoane, care (prin legăturile tainei căsătoriei) tinde să modifice fanteziile pătimaşe într-o formă de intimitate şi de unire care este şi decentă, şi capabilă de curăţire. Atunci când realitatea unei relaţii interpersonale este absentă, fantezia permite unui individ să facă tot ceea ce doreşte. Iar această exprimare prin gesturi, dacă vreodată devine reală, poate duce la relaţii nesatisfăcătoare şi chiar violente.

     O minte îndreptată în întregime asupra eului, un individ care trăieşte într-o lume de pasiuni, fără să ia în consideraţie realitatea interacţiunii cu ceilalţi, se va confrunta în cele din urmă cu un grav dezechilibru. Iar acest dezechilibru nu numai că îi va afecta sănătatea fizică, aşa cum am mai spus-o, dar va pune în acţiune şi forţele psihice negative: demonii. Un individ care trăieşte în armonie cu cei din jurul său şi care fie îşi controlează impulsurile sexuale, fie şi le exprimă în context familial, este sănătos. Sănătatea sa îl face să fie atent la lucrurile rele şi îl ajută să se dezvolte ca persoană, ca şi creştin. Cel căruia îi lipseşte acest echilibru şi a cărui minte a fost subjugată de tirania pasiunilor a căzut pradă lucrurilor diavoleşti. De aceea Sfinţii Părinţi vorbesc despre autoerotism ca de un vicleşug al diavolului.

     Curăţia sexuală desăvârşită este rezultatul sănătăţii mentale. Şi este normală. Toleranţa sexuală este anormală. Acestea sunt lucrurile asupra cărora trebuie să le atragem atenţia tinerilor. Dacă dezechilibrul care însoţeşte adolescenţa conduce la unele căderi, tinerii trebuie călăuziţi pentru a ieşi din această stare. Ei trebuie să ştie că, de fapt, sănătatea sexuală este caracteristică unei vieţi de o curăţie desăvârşită (care exclude masturbarea) sau a unei vieţi de familie, în care patimile au fost modificate prin taina Bisericii şi, în acelaşi timp, prin sinceritatea care însoţeşte actul fizic realizat într-o atmosferă de dragoste şi de respect reciproc. Autoerotismul nu este normal, ci anormal. Iar dacă acestei anormalităţi îi este ataşat sentimentul de vină, nu este din cauză că Biserica denumeşte acest păcat anormal, ci pentru că rezultă în mod firesc din ceva ce perverteşte mintea, trupul şi sufletul. Este la fel de firesc ca şi vina de a fi luat, în mod intenţionat sau nu, viaţa cuiva şi ne ajută să înţelegem gravitatea anormalităţii a ceea ce astăzi numim „un lucru firesc şi lipsit de importanţă".

§2

     Fenomenul onanismului sau al masturbării, pe care mulţi psihologi contemporani şi, din nefericire, chiar mulţi preoţi îl consideră un instinct sexual natural, reprezintă o chestiune pe care am abordat-o, aşa am scris mai sus, în ciuda voinţei mele. Acesta este un subiect care necesită nu numai o studiere mai atentă, dar şi o imensă discreţie pastorală, mai ales atunci când este vorba despre adolescenţi. Aceasta se datorează, în mare parte, faptului că, în ultimul deceniu, rigoarea ştiinţifică a psihologiei medicale şi academice a fost dată la o parte în favoarea declaraţiilor lipsite de conţinut ale psihologiei „populare". Astfel de idei superficiale, cum ar fi terapiile bizare de „codependenţă", modelele şi terapiile aşa-zis mai elevate al filosoflilor holistice şi New Age au şters cu buretele mare parte din studiul tradiţional al comportamentului uman. Chiar şi observaţiile unei personalităţi atât de ostentativ „emancipate", precum Sigmund Freud, cel puţin cele referitoare la sexualitatea umană şi la efectele psihice negative ale masturbării, au fost înlăturate ca fiind simptomatice pentru atitudinile „superstiţioase" şi „medievale" ale unor nebuni cu idei învechite. Drept urmare, chiar şi preoţii ortodocşi au început să vorbească despre această anomalie sexuală ca despre un „instinct sexual natural". (Astfel, acum câţiva ani, un preot modernist din America a fost auzit spunând la o oră de seminar că „nu ar trebui să facem prea mult caz de ideile mărginite ale unora din Sfinţii Părinţii referitoare la aspectele inocente ale comportamentului sexual uman"). În numele corectării unor teorii, se pare curioase, despre onanism din medicina secolului al XVIII-lea, psihologii, psihiatrii şi preoţii au lăsat de prea multe ori la o parte orice sobrietate faţă de acest obicei greşit, cedând uneori în faţa filosofiei „fă ceea ce crezi tu că este bine" şi care vine în contradicţie atât cu învăţăturile creştine (Scriptura şi canoanele Bisericii considerând onanismul un păcat grav), cât şi cu teoriile mai circumspecte despre comportamentul sexual „normal", foarte răspândite în perioada în care psihologia nu era încă o ştiinţă şi când „normal" era un cuvânt înţeles de toţi.

     Odată cu ascendenţa moravurilor proaste şi a „valorilor culturale" îndoielnice - care au invadat America prin comediile de situaţie de la televiziune, asaltându-i chiar şi pe cei care nu le privesc şi nu vor să le privească - problema onanismului prezintă prea puţină importanţă pentru majoritatea americanilor. Într-o societate care „gustă" trupurile aproape goale expuse în ziare, reviste şi la televiziune, ca să nu amintim de reclamele de pretutindeni la produsele de igienă personală care acum un deceniu se vindeau pe rafturile din spate ale farmaciilor, onanismul a devenit chiar şi subiect de divertisment. Nu numai că este considerat normal, în loc de anormal şi, din punct de vedere psihic şi spiritual, dăunător, dar, conform unui raport CNN, numărul recent al unei reviste pentru „adolescenţi" îl indică ca fiind una din „distracţiile" cele mai „importante" ale tinerilor americani: o preocupare inofensivă! Ceea ce pentru generaţia mea era fie un subiect necunoscut tinerilor, fie unul despre care se vorbea numai la spovedanie, a devenit astăzi subiect de conversaţie obişnuită. Adăugată stării de degradare a ştiinţelor psihologice şi abandonării de către preoţi a responsabilităţilor lor pastorale, „cultura" amorală care predomină în America şi Occident serveşte la întărirea ideii, mai ales în rândul tinerilor, că masturbarea nu este, aşa cum ne învaţă Biserica şi consilierii mai responsabili, o cădere în păcat şi o fantezie distructivă. În consecinţă, chiar şi creştinii ajung să creadă că acest păcat sexual nu are nici un fel de consecinţe asupra sufletului şi a psihicului.

     În încercarea de a oferi cititorilor o călăuzire adevărată, aş vrea să povestesc două istorioare care mi-au fost spuse de părintele meu duhovnic, mitropolitul Ciprian - un terapeut spiritual desăvârşit. Una dintre acestea i-a fost spusă de un fiu duhovnic, iar cea de-a doua este dintr-o carte duhovnicească pe care a citit-o cu mai mult timp în urmă. Am folosit ambele povestiri pentru a sfătui şi a lumina mai mulţi tineri care au venit să îmi ceară sfatul. În ele, este vorba despre oameni adevăraţi, dintre care nici unul nu se mai află astăzi în viaţă, astfel că dezvăluirea lor nu reprezintă o violare a dreptului la viaţă privată a acestora. Găsim în aceste povestiri imaginea vie a consecinţelor onanismului: un îndreptar clar şi eficient pentru tot ceea ce am spus despre atitudinile contemporane faţă de autoerotismul sexual. Fie ca aceste istorioare să îi convingă pe mulţi de consecinţele reale pe care le are acest păcat şi să îi păzească de acest păcat dăunător, atât din punct de vedere spiritual, cât şi psihologic.

*

* *

     Un tânăr mi-a povestit odată următoarele: în adolescenţă era pasionat de sport, în special de lupte. Pe la cincisprezece ani, un coleg de echipă l-a iniţiat în „păcatul" onaniei. De ruşine, nu a mărturisit asta la spovedanie. Într-o zi, o lună mai târziu, era acasă şi se lupta pe podeaua camerei de zi cu fratele său. Pe neaşteptate, fratele său, care era foarte voinic, a căzut pe burtă peste el cu atâta forţă, încât nu a mai putut respira şi a murit. În această stare, şi-a observat propriul trup, şocul fratelui şi al mamei sale care năvălise în cameră să îl ajute şi şi-a mai văzut sufletul, însoţit de îngerul păzitor, cum s-a ridicat deasupra casei, deasupra oraşului în care locuia, ajungând în cele din urmă în ceruri. Acolo s-a regăsit într-un tunel lung şi întunecat, la capătul căruia se afla o lumină şi Raiul. Când a intrat în această lumină, a văzut-o pe Maica Domnului, care l-a întrebat pe îngerul său păzitor de ce se află acolo. Îngerul i-a povestit amănuntele morţii băiatului. Atunci, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu s-a întors spre el şi i-a spus: „Mama ta s-a rugat fierbinte să i te dau înapoi, iar Fiul meu a acceptat să îi îndeplinească dorinţa". Băiatul, copleşit de frumuseţea Raiului, a implorat-o să rămână. Dar Maica lui Dumnezeu i-a răspuns: „Nu. De dragul mamei tale trebuie să te întorci. Dar ia aminte la cele ce îţi spun: trebuie să îţi mărturiseşti păcatul pe care l-ai comis acum o lună. Acesta este un păcat înfricoşător, iar dacă nu îl vei mărturisi unui preot, iată ce te aşteaptă". La aceste cuvinte, Maica Domnului l-a rugat pe Arhanghelul Mihail să îl ducă până la prăpastia care dădea spre chinurile Iadului. Priveliştea era atât de înfricoşătoare încât băiatul aproape a leşinat. După aceea, băiatul a făcut drumul înapoi prin tunelul întunecat, prin ceruri, deasupra oraşului în care locuia, deasupra casei, apoi în camera sa, unde familia se adunase în jurul trupului său neînsufleţit. Apoi, simţind o forţă imensă asupra trupului său, sufletul său şi-a reluat locul, iar băiatul a deschis ochii. El a povestit apoi familiei sale cele întâmplate. Auzind toate acestea, mama sa i-a mulţumit Maicii Domnului pentru că a mijlocit acestea la Fiul său şi, plângând fără încetare, şi-a îmbrăţişat fiul, sărutându-l cu căldură.

*

* *

     Un alt adolescent a căzut în acelaşi păcat al onaniei şi, din nou, de ruşine, nu s-a spovedit părintelui său duhovnicesc. Întâmplarea a făcut ca băiatul să contacteze o boală mortală. Fiind pe moarte, părinţii săi au trimis după duhovnicul băiatului, dar acestea nu a putut fi găsit înainte ca băiatul să moară. În acel moment, sufletul său a fost luat de doi demoni înfricoşători, care au început să îl tragă către un loc unde îl aşteptau chinuri groaznice. Între timp, duhovnicul băiatului a ajuns acasă la acesta, unde i-a găsit familia îndurerată. „Dacă aţi fi venit mai devreme, spuneau ei plângând, poate că nu ar fi murit. Vă rugăm, aduceţi-l înapoi". Preotul a început să se roage şi, ce să vezi, o minune s-a produs. Băiatul a revenit într-adevăr la viaţă. Imediat ce a deschis ochii i-a spus duhovnicului: „M-aţi salvat". Apoi, a început să îi relateze despre groaznica întâlnire cu forţele demonice care, chiar cu puţin timp înainte de sosirea preotului, erau pe punctul de a-l arunca în Iad. Necunoscând păcatul băiatului, preotul l-a întrebat: „Cum de ţi s-a putut întâmpla asta ţie? De ce au vrut aceşti demoni să îţi ia sufletul?" Băiatul şi-a mărturisit atunci păcatul. „Te căieşti sincer, fiul meu?", l-a întrebat părintele. „Da", a răspuns tânărul. „Eşti sigur?", l-a întrebat preotul încă o dată. Tânărul a răspuns: „O, da, părinte!". Atunci preotul a continuat: „Şi vrei să mergi în Rai?" „Adică, pot să fiu cu Hristos, Dumnezeul meu, chiar acum?", a exclamat băiatul. Părintele său duhovnic l-a asigurat că acest lucru este posibil. „Atunci doresc să mor", a spus băiatul, încrucişându-şi mâinile pe piept. Preotul a făcut semnul crucii deasupra băiatului, iar tânărul a închis ochii, găsindu-şi odihna binemeritată.