Patima masturbării - o abordare ortodoxă

„Dacă mâna ta te sminteşte..."

     Masturbarea (autosatisfacerea sexuală) este încă un subiect tabu pentru foarte multe cărţi ortodoxe care încearcă să abordeze problemele tineretului. Trebuie să depăşim starea de stânjenire pe care o naşte subiectul pentru a încerca să lămurim tinerilor adolescenţi, în duh creştin ortodox, problematica masturbării (a malahiei sau, cum impropriu e numită uneori, onanie [37]).

     Revistele ce au ca target tinerii {Bravo, Popcorn, Cosmopolitan, FHM etc), emisiunile radiofonice sau TV, ziarele prin rubricile despre sexualitate, vorbesc despre firescul masturbării, despre, cum titra o carte apărută după revoluţie, dreptul la plăcere, fiind văzută de cele mai multe ori ca o nevinovată formă de explorare a sinelui.

     Despre masturbare s-au spus în trecut multe neadevăruri care sunt pomenite în zeflemea şi azi de „apologeţii" acestei practici. S-a zis că duce la orbire, la sterilitate, la debilitate mintală sau la... creşterea părului în palmă. Astăzi medicii susţin cu tărie că masturbarea întâmplătoare, ocazională, nu afectează biologic organismul. Unii dintre aceştia nu înfierează, din păcate, nici masturbarea frecventă... însă este sigur că aceasta afectează persoana din perspectivă comportamentală, dar mai ales din perspectivă spirituală, duhovnicească.

     Am întâlnit întâmplător în cancelarie o revistă Cosmopolitan în care se spunea că în topul plăcerilor erotice pe primul loc este masturbarea (spunându-se că nimeni  nu  poate să  ofere  partenerului  mai  multă plăcere decât poate să-şi ofere el singur). Pe locul trei era pomenit sexul normal, iar pe celelalte locuri...nu mai contează. Atunci am realizat instantaneu că în nebunia aceasta „apologetică" există o fisură... Cel ce se va deda masturbării va avea parte de „senzaţii" pe care nu le va trăi în relaţia firească de cuplu, deci va fi nemulţumit de relaţia trupească firească. Logic, am dedus că cel ce se masturbează, când va avea parte de o relaţie trupească firească, se va adapta foarte greu. Erotismul real va fi mult prea „ameţitor" faţă de cel imaginar,  pornografic cu  care  majoritatea  asociază explorarea de sine: De aici şi imposibilitatea acestora de a controla actul intim în sine [38]. Dacă luăm în calcul şi animalitatea şi egoismul cu care respectivul s-a îmbogăţit prin practica masturbării, vom înţelege de ce se vorbeşte atât de mult azi despre disfunctii erectile la tineri. În condiţiile acestea, punând cap la cap informaţiile, am conchis că cine practică premarital masturbarea, are mari şanse să o practice şi postmarital. Dacă putem găsi oarecare circumstanţe atenuante neputinţei trupeşti a tinerilor frustraţi, singuratici, inactivi, nu poţi găsi însă circumstanţe şi pentru cei căsătoriţi. Nu e ceva mai degradant şi josnic decât să fii căsătorit şi să practici autosatisfacerea sexuală. Pentru că am vrut ca teoria mea să-mi fie confirmată şi de un sexpert, am căutat statistici şi am dat peste una ce mi-a confirmat bănuielile: 74% dintre femeile măritate se masturbează. Probabil că procentajul bărbaţilor este puţin mai mare sau asemănător.

     Pe un site tineresc se spunea: „ ...pentru ca un tânăr băiat să fie în stare să reziste masturbării trebuie foarte mare tărie. Oricum noi nu-i vedem rostul". Biserica însă vede rostul. Masturbarea (sau malahia) este păcat pentru că „este contrară scopului natural pentru care Dumnezeu a creat sexualitatea la început. Îi lipseşte finalitatea, care este procrearea şi dăruirea de sine reciprocă, apoi încalcă porunca de a duce o viaţă castă. Pentru a-şi împlini scopul, sexualitatea trebuie să formeze comuniunea între două persoane, unirea durabilă într-un singur trup, (în Taina Nunţii, n.n.) [39]. Pentru cei mai mulţi dintre tinerii adolescenţi masturbarea este substitut pentru viaţa sexuală. Aceştia se amăgesc că-s încă feciori pentru că n-au desfrânat în fapt, deşi Sfântul loan Scărarul spune că malahia este desfrânare ce se face fără de alt trup. Bineînţeles că nu-i tot una, dovadă că desfrânarea propriu-zisă este opritoare de la preoţie, iar malahia nu, spun Canoanele Părinţilor. Însă, e limpede că nici unul, nici altul dintre cei pătimaşi nu trăieşte în curăţie.

     Oricât s-ar vorbi în favoarea acestei practici tinereşti, glasul conştiinţei spune oricărui tânăr creştin că-i nefiresc, îi spune cel puţin la început, pentru ca Morala Ortodoxă vorbeşte şi de adormirea conştiinţei morale. Dacă de multe ori se vorbeşte despre iminenţa căderii ca moment al descoperirii senzualităţii, nu putem spune acelaşi lucru şi despre obiceiul păcătos.

     Hristos ne cheamă să depăşim cele ale firii. Omul are instincte, însă nu trebuie să fie robul lor. Nevoia biologică poate fi subţiată dacă nu este întărită de influenţe externe, de setea pătimaşă a omului. Această sete o poate potoli doar Hristos, de aceea în relaţie cu El trebuie să vedem şi terapia.

     Patima este, se pare, greu de vindecat. Creează dependenţă, irascibliitate care devine semn al deznădejdii. Este necesar ca tânărul să se îndepărteze de pricinile ce-i tulburau mintea şi-l îndemnau spre păcat şi să nu mai dea frâu liber gândurilor de desfrânare, ci să le respingă chemând pe Hristos în ajutor, prin rugăciune. Deci, prin paza minţii, paza ochilor, prin îndepărtarea de pricina păcatului; şi toate acestea să ie aibă în vedere aşa cum are însemnările din agendă („trebuie să ajung la...", „să cumpăr...", „să-mi păzesc mintea..."). Despre aceste exerciţii spirituale vorbesc multe scrieri ascetice. Nu e tocmai uşor pentru cei ce nu au o aplecare prea mare spre cele duhovniceşti. E vorba de luptă cruntă cu dulceaţa patimilor, cu vechile deprinderi. Vindecarea nu e act magic, nu e vorba de o pastilă pe care dacă o iei, gata -scapi de răceală. Dacă învăţătura morală a Bisericii (bazată pe Sfinţii Părinţi, dar şi pe bunul simţ!) condamnă această practică, înseamnă că există vindecare pentru oricine, deci nu există „nu pot să mă las", pentru că suntem încredinţaţi că primim îndeajuns har dumnezeiesc încât să depăşim orice neputinţă. Vinovat de cădere este omul şi nu Dumnezeu care a îngăduit ispita. Nu e cazul să judecăm cu asprime, însă se pare că cel ce nu luptă, nu învinge. Dacă tânărul caută reviste, filme cu caracter erotic, pornografic, cyber-sex pe chat-urile Internetului [40], muzica cu iz erotic, senzuală (maneaua, hip-hop-ul), dansul lasciv, provocator prin discoteci, săruturile mult prea prelungite şi senzuale, dacă are o preocupare, o aplecare spre patima trupului, va avea mult de luptat cu patima malahiei. Nu îi va fi greu, îi va fi imposibil! Tânărul nu trebuie să-i mai dea minţii prilej să rumege cele ale desfrânării, prin diferite închipuiri păcătoase, şi aşa va dispărea, cu mila lui Dumnezeu, şi patima. În primul rând trebuie sa conştientizeze că păcatul cu pricina, dar şi păcatul în genere, îl îndepărtează de Dumnezeu, îi croiesc drum spre iad după cuvântul Sfântului Apostol Pavel care mărturiseşte lămurit: Nu vă amăgiţi: ...Nici malahienii... nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (I Corinteni 6,10). Tânărul trebuie să-şi vadă interesul întrucâtva, pentru că masturbarea îl îndepărtează de Hristos, de mântuire. Nu trebuie să se justifice sau să se îndreptăţească pe sine gândind că majoritatea cad în patima masturbării [41]. în al doilea rând este neapărată nevoie de un duhovnic răbdător şi atent, care să câştige încrederea tânărului, ştiut fiind că patimile trupului aduc după sine şi o jenă de nedescris.

     Apoi trebuie să se înarmeze cu rugăciune multă (Psalmi, Paraclisul Maicii Domnului sau Plânsurile Sfântului Efrem Şirul etc), cu post, cu Sfânta Liturghie, cu metanii - căci malahia este o patimă şi a sufletului şi a trupului. Tânărul trebuie să aibă îndrăzneală să-i spună lui Hristos neputinţa lui, să-i ceară sprijin, putere, nădejde. Spun asta pentru că mulţi, din cauza patimilor, nu au îndrăzneală gândind că Dumnezeu nu-i mai ascultă.

     Categoric, Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut.