a) Caracterul penibil al masturbaţiei.

     Pe prima treaptă a căderii. Primul păcat întâlnit în adolescenţă este săvârşit de unul singur. I s-a dat un nume de împrumut, onanism, provenind din Vechiul Testament de la un personaj sinistru, Onan, despre care se ştie că a fost pedepsit, săvârşind o anume fărădelege. Mai potrivită denumire este aceea de masturbaţie, pentru că fapta aceasta e delimitată şi identificată la tânărul singular. Cu ea începe ruina unui templu: „Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă va necinsti cineva templul lui Dumnezeu, îl va pierde pe el Dumnezeu, căci sfânt este templul lui Dumnezeu, ceea ce sunteţi şi voi" (I Cor. 3,16-17), ne spune Sfântul Apostol Pavel. În vreme ce tânărul linge solitar mierea de pe marginea paharului, otrava din fund stă gata să fie înghiţită. (V A 20).

     Caracterul specific al masturbaţiei. Cum a putut ajunge un tânăr în starea aceasta? Poate l-a adus curiozitatea, poate prietenii răi sau o neînţeleasă pornire lăuntrică?! Îşi va fi zis: „Voi face numai odată, ca să cunosc şi asta!" (Greu de crezut). Nu a înţeles că prima încercare este mai grea, căci cele următoare vin de la sine. Şi în continuare, pe drumul bătătorit, carul coboară la vale cu repeziciune şi chiar nu se mai poate opri. Ne putem închipui, oare, pe tânăr fericit? E atât de departe de fericire! Dacă, într-adevăr, practica impudică la care s-a dedat i-ar aduce o împlinire, atunci nu ar mai alerga după noi plăceri de acelaşi fel. Fapt cert este că devine rob acelei părţi din fiinţa lui, pe care Sfântul Apostol Pavel o numeşte „carne", şi căreia este gata să-i satisfacă toate capriciile. Trupul care a devenit „carne", niciodată nu va fi mulţumit, chiar dacă i se va da plăcere, după plăcere, până i se va oferi şi sufletul întreg. Prin câştigarea sufletului, plăcerea devine patimă, iar onania (masturbaţia) nu scapă de osânda ei. Din chip al lui Dumnezeu, omul ajunge un idol al lui însuşi. Ce înjosire a omului! Animalul nu poate fi imoral, tocmai pentru că nu poartă chip dumnezeiesc, dar omul poate. Înţeleg şi aceea că nu ar trebui să exagerăm cu acest păcat pentru a nu-l confunda cumva cu desfrâul. El are însă un rol deosebit de important în pregătirea gravei căderi care îi urmează, avansând rostogolirea în desfrâu. Am citit undeva o asemănare dintre tânărul care se masturbează şi şobolanul otrăvit. Acela care nesăbuit, din nechibzuinţă sau chiar din negrijă, ia pe limbă un picur din mierea necurăţiei, se spune, devine asemenea unui şobolan otrăvit: îi arde ceva înlăuntru, aleargă speriat dintr-un loc în altul după apă. Bea tot ce se găseşte în cale, dar focul nu se stinge până ce animalul nu moare. Ori, e sigur, desfrâul este păcat de moarte. (V A 13).

b) Masturbaţia de provenienţă ereditară şi propagarea ei.

     Efectele masturbaţiei. Păcatul onaniei singulare are mai multe înfăţişări, în funcţie de provenienţa lui. Ar fi de pomenit, mai întâi, masturbaţia care ajunge la adolescent ca o boală ereditară. E vorba despre boala ce atinge acei copii care au fost concepuţi în condiţii de pervertire a intimităţii părinţilor lor în momentul procreaţiei, după spusele Părintelui Arsenie (Cărarea împărăţiei, p. 263). Aduşi astfel pe lume, aceşti fii nefericiţi sunt aplecaţi spre onanie precoce sau tardivă. Sunt, de asemenea, mai totdeauna, arţăgoşi şi predispuşi spre boli nervoase. Cu un sistem nervos şi psihic zdruncinat, în cazul că se vor căsători, ei vor mări, la rândul lor, decăderea şi viciul, propagând astfel în generaţia viitoare acest dezastru. Rezultatul se va solda cu stingere din existenţă a arborelui genealogic însuşi, de data aceasta din cauza onaniei. Deşi nu există, în general vorbind, o legătură directă şi absolută între viciul masturbaţiei şi bolile psihice, totuşi, pe linie de ereditate această relaţie este, în felul ei particular, indiscutabilă. Ca dovadă sunt ravagiile pe care le face masturbaţia şi care nu sunt scutite de transmitere la urmaşi.

     „Cancerul" masturbaţiei. Observând mai de aproape acest păcat ne dăm seama de caracterul lui penibil, când dintr-un incident devine o obişnuinţă. Cu cât este săvârşit de mai multe ori, cu atât capătă rădăcini mai puternice, ajungând să producă în suflet o rană nebănuită. Prin repetare, păcatul se face obicei, iar din obicei se face necesitate. Dacă la început a fost un simplu călător care a cerut găzduire, mai apoi a devenit oaspete, ca în cele din urmă să fie stăpânul casei. E un spectacol de-a dreptul penibil să vezi un băieţandru cuprins de flacăra păcatului care-l stăpâneşte cu o cruzime mistuitoare, scufundat tot mai mult în abulie. Iată şi cum este descrisă această cădere a adolescentului în Canonul Sfântului Andrei: „mintea s-a rănit, trupul s-a slăbănogii, duhul boleşte, cuvântul a slăbit, viaţa s-a istovit, sfârşitul este la uşă". Privit din perspectiva Canonului, păcatul onaniei apare drept unul dintre factorii care, după ruinarea sufletului, pregăteşte pieirea neamului. Un alt cuvânt mai grav la adresa lui decât acesta cu neputinţă de a mai putea fi rostit. Din făptura adolescentului, prins în ghiarele necurăţiei, patima suge toată vlaga tinereţii. Iată şi pentru ce transformările atât de pronunţate, ce apar în caracterul şi comportamentul nefericitului elev, nu pot fi ascunse. Cu toate acestea, ar fi greşit să credem că nu ar mai avea nici o scăpare. E salvarea de la marginea prăpastiei. Încă odată sunt dator a-ţi spune: e momentul ca pocăinţa să pună capăt acestei fărădelegi, pentru ca păcatul să nu pătrundă în vistieriile vieţii şi să se continuie prin alcovul conjugal în generaţiile următoare. În faţa nenorocirii create de masturbaţie mai apare o şansă. E şansa adolescentului, dar e şi şansa neamului, a cărui simbol este chiar el. Vreau să zic, este salvată, cel puţin în parte, chiar spiţa lui de neam, salvată fiind veriga acelui arbore genealogic, formată din cele trei-patru generaţii despre care am avut vorbă mai înainte. (IV C 3).

c) Masturbaţia în perspectiva unei gândiri critice.

     Un examen real şi sever al masturbaţiei. Să revenim, tinere, la unii autori care consideră viciul onaniei lipsit de orice gravitate, în sensul acesta, îi acuză pe cei care îşi exprimă părerea că practicarea lui ar avea consecinţe deosebit de vătămătoare. Motivul principal pe care îl invocă în sprijinul convingerii lor ar fi acela că prin atitudinea prea severă ce o iau alţii faţă de acest păcat ar accentua deprimarea psihică la care, într-un fel oarecare ajung tinerii la această vârstă, fără rost. Căci păcatul nu ar avea prea mari urmări de viitor. Astfel, în loc de a-i ajuta pe adolescenţi să se elibereze de deprinderea şi coşmarul lor, dimpotrivă, l-ar incita, după cum le-ar şi creia o dispoziţie sufletească, care i-ar arunca în disperare. Oare ce ar fi adevărat în această acuză îndreptată împotriva celor ce urmăresc cu acrivie dezvoltarea ideală a vieţii adolescentului? În discuţie apare ideea de disperare. Întrebarea e, disperarea, care este o boală grea, nu cumva tocmai ea este aceea spre care se îndreaptă viciul ascuns al masturbaţiei? Ar fi cu totul greşit de a ignora o realitate de acest fel. Nu avem voie să confundăm o falsă disperare cu autentica disperare. Cu presupunerea celei dintâi disperări nu avem dreptul să aruncăm praf în ochii acestor tineri puşi în faţa unui examen de eroism. Nici o boală nu se vindecă cu iluzii. Pentru că o altă realitate pe care se sprijine întreaga noastră viaţă sufletească este o mare evidenţă. Fizica are o lege potrivit căreia un corp oarecare aflat în mişcare nu cade uniform, ci din ce în ce viteza de cădere creşte, tot aşa se petrec lucrurile şi în ordinea sufletească. În fiinţa adolescentului se ascund uneori forţe ereditare nefaste uriaşe, care odată dezlănţuite duc pe tânăr spre abisurile păcatului şi ale disperării. De la primul pas greşit, legea aceasta îşi spune cuvântul. Pe unde trece păcatul onaniei dispar primăverile vieţii. Floarea tinereţii se preface în putregai. Dragă tinere, în ereditatea stricată a arborelui tău genialogic se pot cuibări hiene şi şacali setoşi de sânge. Trezeşte-te, dacă te afli pe marginea prăpastiei, şi angajează-te la luptă. Nu lăsa vampirii să-ţi sugă sângele harismatic primit de la înaintaşii vrednici. În numele a tot ce-i sfânt în tine, te asigur că cine se angajează în luptă nu va şti niciodată ce-i disperarea. (IV A 18).

     Şansele combaterii acestui păcat. Viciul la care a-i putut să ajungi, datorită negrijii tale faţă de influenţele neaşteptate ce-ţi vin din partea eredităţii rele şi a mediului stricat, nu va fi învins decât printr-o vrednică de luat în seamă strategie. în primul rând e vorba de o încredere în Dumnezeu care poate însemna şi o încredere în tine însuţi, care atârnă, la rândul ei, de elanul ce ţi-l conferă Hristos-Domnul prin ereditatea cea bună. Căci aceasta face una cu credinţa în posibilitatea biruinţei asupra deprinderii celei rele. Ştiu că medicii, ca şi pedagogii de astăzi, îţi recomandă un şir întreg de mijloace externe de vindecare, precum ar fi fricţiunile reci, sportul, preocupări intelectuale intense. Toate acestea sunt, fără îndoială, foarte folositoare, dar însemnătatea decisivă o are forţa interioară, de care îţi spun, din adâncul fiinţei tale. Iată dar că în conştiinţa copilărească naivă, ca şi în conştiinţa ta de tânăr adolescent, se găseşte în stare latentă un imens izvor de sănătate spirituală. Aceasta se cuvine să fie trezită şi angajată

în acţiune. (V A 9).

     Ca în orice luptă cu vreo deprindere rea, nici aici nu e vorba despre o singură biruinţă, câtă vreme această deprindere înăbuşită astăzi, va izbucni mâine cu o forţă sporită. Spijinul ce ţi-l oferă, însă, trezirea în tine a unui cuget întraripat ce-ţi vine din adâncurile fiinţei, în numele biruinţei străbunilor tăi vrednici, a jertfei lor pentru Hristos, este o sursă nesecată de puteri invincibile. Ascultă cu atenţie Canonul Mare. În cuvintele pe care le auzi străbat razele strălucitoare ale învierii. (V A12).