Cum depăşim pragul ruşinii la scaunul spovedaniei?

„Îmi e ruşine să mărturisesc patima

masturbării..."

(continuare nesperată a articolului

Patima masturbării - o abordare ortodoxă)

     „...Mă bucură că aţi tratat acest subiect delicat şi din perspectiva moralei ortodoxe. Sunt de acord cu toate cele ce aţi spus în articol, însă cum să depăşesc pragul ruşinii la scaunul mărturisirii? Îmi e greu să mărturisesc această patimă stânjenitoare a masturbării! Nu vreau să port eticheta asta, nu vreau să mă ştie părintele ca cel ce făceam acest lucru.

     Cred că, de aceea, îmi este şi greu să mă las de păcat".

     (M.N., elev)

     Sfântui Isaac Şirul spunea că cel ce se vede aşa cum este şi care şi-a cunoscut păcatul este mai mare decât cel care învie morţii. Ferice de tine că-ţi vezi neputinţa şi că vrei să o laşi în urmă. Dumnezeu a făcut un pas uriaş spre tine, mai ai şi tu de făcut un pas mic înspre El. Consider că trebuie să te înarmezi cu mult curaj pentru a te mărturisi duhovnicului. Dar cred că ştiai aceasta, nu-i o noutate pentru tine, nu aceasta voiai să auzi. Sunt convins că e cumplit de greu, nici eu n-am avut curajul şi voinţa necesară totdeauna; şi eu m-am ruşinat la început de unele păcate. Îţi fac o destăinuire: când am învăţat cum să mă mărturisesc cu folos, am stat câteva ore bune singur cu mine şi am făcut o listă impresionantă. Eram convins atunci că nu scăpasem nimic esenţial, şi, într-adevăr, dacă îmi amintesc bine, nu scăpasem. Apoi am început să o citesc şi m-a apucat groaza.... Eu eram acela? Da, se pare că eu eram... Aveam însă o mare dorinţă de a pune început bun vieţii, aveam credinţă, aveam pocăinţă, aveam curaj, aveam chiar şi lacrimi pe atunci... Ştiam bine că toate cele scrise de mine acolo puteau fi istorie, dar ce zic istorie..., puteau fi şterse şi uitate de Dumnezeu ca şi cum ele n-ar fi fost, după cuvântul Scripturii: Eu, Eu sunt Acel Care şterge păcatele tale şi nu îşi mai aduce aminte de fărădelegile tale (Isaia 43, 25). Aşa că am prins un curaj şi mai mare, deşi amintirea listei nesfârşite nu-mi dădea o stare confortabilă... Am depăşit ruşinea ce cred că m-ar fi dat înapoi, iar, cu mila lui Dumnezeu şi cu trecerea timpului, cele din listă s-au mai subţiat (şi numărul păcatelor şi gravitatea lor), dar ruşinea îmi dă târcoale la fiecare nouă mărturisire...

     Mai bine să ne ruşinăm aici şi să luăm dezlegare de la Hristos prin preotul duhovnic, decât să mergem în viaţa de dincolo cu păcatul nemărturisit, pentru că atunci toate se vor da pe faţă în văzul tuturor şi ruşinea va fi de nesuportat. Până la un punct ruşinea e chiar bună, pentru că e semn al căinţei. Putem spune că dacă tânărului îi vine foarte uşor să mărturisească patima masturbării - ori nu o regretă, ori se îndreptăţeşte pe sine considerând că… toţi o fac", deci n-ar fi aşa grav. Se pare că cele mai grele mărturisiri sunt cele ce conţin păcate trupeşti, aici ruşinea, jena, dezgustul faţă de sine îl inundă pe cel ce vine la scaunul mărturisirii (deşi nu e regulă; unii plâng pentru păcate neînsemnate, iar alţii cu seninătate încearcă să-şi justifice la spovedanie patimile mari). Cu cât nu găseşti putere să te mărturiseşti, cu atât îţi va fi mai greu să renunţi; într-adevăr, amânarea spovedaniei aduce uneori amânarea pocăinţei, adică amânarea momentului în care să pui, cum spun Părinţii Bisericii, început bun vieţii. Mulţi dintre duhovnici, din delicateţe, nu pun întrebări legate de acest păcat, preferând să ştie doar dacă cel necăsătorit trăieşte în desfrânare sau în curăţie. Însă e o datorie a celui ce se mărturiseşte să lepede cele urâte ale trecutului şi, poate, chiar să-l roage pe duhovnic să-l ajute să se mărturisească.

     Dincolo de ruşine, vei trăi bucuria nespusă că ai învins, cu ajutorul lui Dumnezeu. E nevoie de o relaţie caldă, apropiată între tine şi duhovnic (de aceea e foarte important a-l căuta pe ce! ce ţi se potriveşte). Duhovnicul, fii sigur, se va bucura când tu, fiui său duhovnicesc, ai curajul şi îndrăzneala de a „veni ia doctor pentru a lua vindecare", el va da slavă lui Dumnezeu, nu te va eticheta; poate altul înaintea ta a mărturisit acelaşi lucru sau păcate mult mai grave. Sunt convins că duhovnicul va da dovadă de mult tact, bunăvoinţă, răbdare şi va tăia deznădejdea care te bântuie.

     Spovedindu-te sincer vei avea bucuria că eşti stăpân pe tine, că eşti liber („opusul păcatului e libertatea", spunea Soren Kirkegaard) şi nu robit de „patimi stânjenitoare", vei simţi mai abitir Mâna lui Dumnezeu asupra ta. Mai trebuie spus că nu se îmbolnăveşte din înfrânare, din castitate, nu se dereglează nimeni hormonal, mai ales când nu cultivă senzualitatea (existenţa cinului călugăresc confirmă întru totul că omul, cu harul lui Dumnezeu, poate să-şi depăşească firea). Acestea sunt justificări demonice ale unora care vor să-şi justifice neputinţa. Vor urma poluţiile nocturne pentru început, dar se vor rări şi chiar stopa dacă nu vei întreţine, în continuare, senzualitatea, dacă te vei îndepărta de pricinile căderii.

     Ai căzut ridică-te, chiar dacă e a suta oară, viaţa duhovnicească este luptă, efort, nevoinţă. Spunea Părintele Savatie într-un cuvânt: „să nu uităm... fie că suntem ispitiţi şi chiar stăpâniţi de draci, fie de pornirile normale ale firii, noi, totuşi, rămânem creştini. Nişte creştini loviţi, dar creştini. Să înţelegem că viaţa creştinului nu este alcătuită doar din victorii, doar din reuşite, ci, poate, mai ales, din înfrângeri, dar din nişte înfrângeri suportate cu bărbăţie" [42].

     Dragă frate, să strigăm către Dumnezeu ca şi odinioară regele David : Păcatele tinereţilor mele şi ale neştiinţei mele nu le pomeni (Psalmi 24, 7).