Am analizat (impreuna cu Diana) foarte bine si cu interes articolul tau. In mare, sunt de acord cu punctele tale de vedere asupra homosexualitatii (sau a perversiunilor sexuale in general):
     1) nu este boala mostenita genetic, ci doar in cel mai rau caz e o inclinatie, care pana la urma o are orice om, dar intr-o masura mai mica sau mai mare (prin insasi natura sa pacatoasa);
     2) e un pacat mai greu de indreptat decat alte pacate;
     Totusi, nu stiu, poate e o impresie de a mea, statistic, sunt mai putini homosexuali care se indreapta, decat curvarii care renunta la pacat. Eu percep homosexualitatea mai greu de invins decat curvia. Poate ca e o prejude-cata... Si, te-as ruga mult de tot sa-mi spui cate si care cazuri concrete (o statistica curenta si exacta) de homo-sexuali (sau de desfranati perversi) intorsi cunosti tu??? Sau daca stii vreo carte sau vreun site despre asta!!! Cu povestea unui astfel de om intors la 180 grade, un regizor ar face un subiect de film cu care ar castiga cel putin un Oscar!
     Pe scurt, eu cred ca foarte multi oameni impatimiti (99.9%) nu se vor lasa niciodata, si vor muri asa (si nu numai cei impatimiti, ci si cei cu pacate mai usoare). De obicei, omul nu se mai schimba. Cuvantul lui Hristos ajunge foarte greu la inima lor invartosata. Poate ca e ceva specific timpurilor noastre.
     Tu ai dreptate in felul cum vezi ortodoxia, cum ar trebui sa lucreze asupra oamenilor, adica cu grija si cu iubire ("miloserdnai" si cuvant bun e tot ce poti sa faci pt. un om care merge stramb). Si dai exemple de oameni impa-timiti (homosexuali, prosti-tuate etc.). Dar eu cred ca problema este mult mai generala. Cei mai multi oameni sunt bolnavi de akedie, ignoranta, nu-si pun probleme de constiinta, manipulati de mass-media si de societatea de consum, robotizati, sclavizati de mecanismul nemilos al secolului XX. Iar unii dintre ei (in speta, intelectualii) au o parere foarte buna despre ei insisi si, in ciuda unei minime morale, Dumnezeu este cel mult un cuvant, iar practica ortodoxa li se pare o gluma. Si pt. acestia este la fel de greu sa se schimbe ca si pt. cei impatimiti (chiar poate mai greu, asa cum dai tu exemplul cu Sf. Maria Egipteanca care cunostea placerea maxima a desfraului si a putut apoi intelege si aprecia "placerea" harului). Eu cred ca, spre deosebire de cei bolnavi de akedie si lehamite de Biserica, cei care ravnesc foarte tare pt. ceva care e chiar impotriva invataturii ortodoxe, au mai multe sanse de indreptare. Cei care sufera de un necaz foarte mare au mai multe sanse. Dar paradoxal, cei care huzuresc sau le merge relativ bine, nu-i intereseaza indreptarea. De exemplu, comunicarea cu un om poate fi intrerupta, pt. simplul motiv ca nu te saluta. Ce vei face? Il vei saluta la infinit, sperand ca te va baga in seama? Nu poti sa faci nimic. El singur se respinge. Daca liberul lui arbitru este respectat de Dumnezeu, d'apoi de oameni. Tot ce poti sa faci este: "miloserdnai" si cuvant bun. Desi, in general, oamenii ma dezamagesc (dar nici eu nu sunt departe), eu nici nu-i urasc, dar nici nu pot sa spun ca-i iubesc asa cum ne porunceste Mantuitorul. Dar, totusi, ii ingadui, ii respect asa cum sunt, si incerc sa nu ma manii, si sa nu ma port urat impotriva lor.

     Cred ca e cumva impropriu sa vorbim de o statistica a homosexualilor convertiti. De regula, statisticile privind homosexualii ne vin din Apus, unde convertirile la Ortodoxie sunt o raritate in general, nu doar cele dintre homosexuali. La noi, statisticile acestea sunt foarte aproximative, pentru ca in conceptia societatii noastre homosexualitatea inca mai este o rusine. Iar cei ce se declara homosexuali, fii de acord, o fac din placerea de a sfida, care ii caracterizeaza pe perversi. De aceea, suntem in fata unui fenomen foarte curios: toti homosexualii cunoscuti sunt intr-un conflict declarat cu crestinismul, iar cei convertiti ascund faptul ca au fost candva homosexuali. Pe langa asta, pocainta si marturisirea in Biserica noastra este o taina, de aceea e firesc ca trecutul oamenilor convertiti sa nu se afiseze, decat poate daca o vor ei. Perversiunile sexuale insa nu sunt niste pacate pe care, odata scapat de ele, ai vrea sa le mai etalezi. De aici, impresia ca homosexualii, in gene-ral toti perversii, nu au acces la pocainta.
     Convertirile dintre curvarii ordinari e absolut logic sa fie mai multe, pentru ca toti oamenii sunt curvari ordinari, pe cand perversii sunt minoritate. Insa, daca e sa operam cu procente, eu nu ma indoiesc ca procentul perversilor convertiti este mult mai mare decat cel al curvarilor ordinari, tocmai pentru ca sunt minoritate. Nu ma indoiesc nici de faptul ca culmile sfinteniei la care ajung acesti oameni sunt mai inalte decat la ceilalti. Si asta mi se pare explicabil prin faptul ca nimeni, odata venit la pocainta, nu-si uraste pacatele savarsite asa ca ei, pentru ca, intr-adevar, au ce uri. Aceasta ura si ingretosare de sine si de pacatele trecute e o energie grozava in urcusul pocaintei.
     Cunosc, intr-adevar, oameni care au adus o mare pocainta pentru pacate impotriva firii, dar n-as putea sa fac din viata lor un scenariu pentru Oscar, pentru simplul fapt ca ei s-ar putea recunoaste in el si n-am avut cu ei aceasta intelegere. Pentru mine nu exista nici o indoiala in faptul ca printre crestinii primelor veacuri, mai ales printre cei din randurile grecilor si romanilor, erau mii de homosexuali, pedofili si zoofili. Pe cand eram student, cineva mi-a citit dintr-o carte frantuzeasca (eu nu stiu frantuzeste) despre traditiile zoofile din imperiul roman. N-as vrea acum sa dau detalii in ce constau aceste traditii, dar ele erau o normalitate la romani, mai ales in casele aristocratiei. Despre homosexualitate, lesbianism si pedofilie nici nu trebuie sa mai vorbim, ele sunt legendare. Aceasta era societatea romana in care s-a propovaduit crestinismul. Pur si simplu nu prea exista alt contingent de oameni care sa se converteasca la crestinism, toata omenirea zacea in aceste pacate, dupa cum observam si azi. Dar parca nu prin aceasta e ciudat si seducator crestinismul, ca dintr-un glod atat de puturos stie sa faca monumente de sfintenie atat de albe si de stralucitoare?
     Altceva este de ce despre aceste convertiri nu s-a scris nimic. Ai observat bine ca nu exista nici un Sfant despre care sa se mentioneze ca ar fi savarsit pacate impotriva firii. Si iarasi, eu nu ma indoiesc ca astfel de Sfinti au fost. Se pare ca toate aceste pacate se subintelegeau prin expresii de genul "si a lepadat viata sa petrecuta in pacate dobitocesti" sau "in mari destrabalari" si altele. Se poate banui ceva la Fericitul Augustin, dar nu stiu cat este de clar. Poate ca e vreo frica de a nu incuraja aceste pacate, chiar si prin simpla pomenire a lor? O incercare disperata si inocenta de a le uita? Ioan Gura de Aur, in "Tratatul despre cresterea copiilor" (sper sa nu gresesc), zice ca "isi invinge" cu multa neplacere dorinta de a nu pomeni despre acest pacat. Prin aceasta, Sfantul Ioan ne arata inca o data ca despre acest pacat "se tacea". Gura de Aur compara homosexualitatea cu "o molima" care a cuprins orasul, pe langa care curvia obisnuita nici nu mai pare un pacat vrednic de mustrare. El ii atentioneaza pe toti parintii care isi dau copiii la scoli de faptul ca isi sortesc odraslele acestei grozavii. Dar, iarasi, am fi nedrepti sa credem ca nici unul din acesti copii mai tarziu nu s-a convertit la crestinism.
     Asa ca, eu cred ca e intr-adevar o prejudecata sa credem ca cuvantul lui Dumnezeu ajunge mai greu la inima oamenilor cu pacate mari. Oamenii acestia, trebuie sa stim, sunt capabili de o mare suferinta. E si normal, ei traiesc complexul de a fi izolati, expulzati din societatea oamenilor "normali", au experienta de a fi "altfel". Ei sunt intr-o permanenta opozitie cu lumea, cu normele ei. Nu conteaza ca normele lor de viata sunt si ele nocive, important este ca ele sunt "altfel", ele sunt "nebunie" pentru oameni. Oamenii acestia au experienta nebuniei, a suferintei din cauza ca nu sunt ca toti ceilalti. De aceea, atunci cand ei aud despre un Dumnezeu care "nu este din lumea aceasta", Care ne indeamna "sa fim nebuni pentru El" si "sa ne osebim" de oamenii lumii acesteia, ei devin curiosi, cel putin curiosi. Aceasta curiozitate le lipseste, asa cum bine ai observat, intelectualilor calduti, functionarilor, "burghezilor" care se identifica cu mersul lumii acesteia. Perversii nebunatici, chiar daca pare curios, se pot simti atrasi de Hristos chiar si numai pentru faptul ca si Hristos nu e de acord cu moleseala in care se complac majoritatea oamenilor. Si atunci ei se pot imprieteni cu Hristos impotriva zadarniciei si nimicniciei lumii acesteia. Stii doar ca, de multe ori, dusmanii comuni devin prilej de aliere. Rusii chiar au o gluma: "Impotriva cui prieteniti?" Iar cand acesti nebunatici vor vedea ca nebunia lor e neputincioasa impotriva lumii, vor accepta propunerile lui Hristos. Nu in zadar Hristos le da atata curaj, zicand ca n-a venit pentru cei drepti, adica burghezia spiritualiceasca despre care ai amintit, ci pentru pacatosi. Unde ai mai vazut asa un Dumnezeu? Oare nu acest Dumnezeu era certat de oameni ca e prietenul vamesilor si al pacatosilor? Iar eu n-as indrazni sa-L cert inca o data pentru acelasi lucru.
     Desigur, eu ma refer la homosexualii care isi "traiesc" conditia in toata adancimea ei. Pentru ca si pacatul, de cei mai multi dintre oameni, nu este "trait", ci doar practicat cu banalitate, ca si mancarea, ca si somnul. Sunt, insa, oameni care, pentru ca nu au o alta intelegere despre rostul vietii, se angajeaza in pacat cu toata fiinta lor, acestia se pot angaja si mai tarziu, cu aceeasi ravna, daca li se descopera, in viata dupa Hristos. Si cred ca acesta e secretul pentru care din multimea de pacatosi doar unii se pocaiesc: sunt tocmai cei care, pentru ca au "trait" pacatul, au putut sa traiasca si pocainta, ceilalti insa nu au inteles pocainta, deoarece nu au inteles nimic nici macar din pacatele pe care le-au facut, pentru ca le-au facut ca niste dobitoace, nu ca niste oameni, fara sa intelega si fara sa se intrebe vreodata de ce fac cutare sau cutare lucru.
     Personal, cred ca e o mare diferenta intre un homosexual din Grecia lui Socrate si un homosexual din epoca moderna, o diferenta fundamentala. Daca un grec de atunci practica homosexualitatea doar pentru placere, homosexualul de azi o traieste ca pe o angajare existentiala, ca pe o drama. El isi asuma efectiv aceasta conditie, intr-o lume pe care o crede ratata: isi cere dreptul de a avea o familie, de a fi acceptat, chiar de a avea o biserica. El nu mai traieste homosexualitatea doar ca pe o placere, ci e constient si de toate suferintele ei. El accepta aceste suferinte, chiar mai mult, el se jertfeste.
     Si asta pentru ca omul modern nu mai gandeste antinomic, pentru el nu exista bine si rau, fericire si nefericire, pentru el e importanta doar "trairea", senzatia. Adica "binele" lui este senzatia, care poate fi si una de durere. Asa ca, modernului nu i te poti adresa cu formule de genul "nu este frumos ceea ce faci", pentru ca el are o "estetica a uratului" care poate sa se indulceasca din contemplarea unui hoit plin de viermi, ca Baudelaire, sau sa descrie cu placere moartea unei femei gravide intr-un pavilion al cancerosilor, ca Goodfried Benn. Epoca moderna a creat si a impus conceptia despre frumusetea uratului si despre placerea durerii. Si, intr-adevar, vad in toate manifestarile homosexualilor de azi ca ei sunt un produs al artistilor nebuni din secolul XIX, sunt, pe drept cuvant, niste intruchipari ale teoriilor lor monstruoase. Ei sunt cumva niste productii artificiale, ceea ce ii face sa fie si mai dramatici, pentru ca traiesc niste sentimente inventate in laborator. Toata viata lor este o dureroasa minciuna, in numele careia se jertfesc cu docilitate. Din acest punct de vedere, eu am mai multa intelegere fata de ei, pentru ca s-au nascut intr-o lume in care nu numai binele, ci pana si ideea de bine au fost invinse. Iar castificarea societatii contemporane: comuniunea pictorilor, comuniunea evreilor, a femeilor divortate, a homosexualilor ii condamna pe toti la incremenirea in propria conditie. Omul traieste dupa regulile, aspiratiile si obsesiile grupului de care apartine, de care trebuie numaidecat sa apartina, chiar daca acest grup se cheama grupul oamenilor liberi.
     Biserica insa nu are voie sa devina un grup, o casta, ea este o comuniune cu limitele in afara, ea se revarsa neincetat, inghitind ca o lava incinsa tot ce ii iese in cale, daca se poate.
     Cuvantul bun si "miloserdia" pe care o aratam acestor oameni, poate fi, intr-adevar, si o compasiune ca pentru bolnavi, totusi nu ca pentru niste bolnavi incurabili. Noi nu-i vedem ca pe niste muribunzi pe care ne simtim datori sa-i vizitam cu flori si mandarine, ca poate-poate sa le infrumusetam macar ultimele zile. Deloc! Pana in ultima clipa, orice pacatos este un potential sfant, asta trebuie sa intelegem din cazul talharului de pe cruce. Este un pacat impotriva iubirii lui Dumnezeu sa credem ca cineva nu se mantuieste, ca nu mai are sansa la mantuire. Noi aratam dragoste fata de ei tocmai pentru ca prin ei se poate proslavi Hristos, nu pentru ca ne este mila de pierzarea lor, noi nu stim daca ei se vor pierde sau nu. Chiar daca noi stim ca nu se vor mantui toti, noi trebuie sa-i vedem mantuiti pe toti, la aceasta ne indeamna iubirea crestina. Hristos este mare nu atunci cand mantuieste sfinti, ci anume atunci cand poate sa mantuiasca pacatosii. Cum se roaga si Sf. Ioan Damaschin in rugaciunea de seara: "Ca de vei mantui pe cel drept, nu-i lucru mare, si de vei milui pe cel curat, nu-i nici o minune, ca sunt vrednici de mila Ta; ci spre mine, pacatosul, sa faci minuni cu mila Ta, intru aceasta sa arati iubirea Ta de oameni".
     Eu nu apar nici un fel de pacat, dar nici nu pot sa am caderea de a considera anumite patimi si pacate ca fiind fatale. Ai observat ca multi oameni nici de fumat nu se pot lasa, cu toate ca e asa un fleac. Acestora le pare ca a te lasa de fumat e cel mai greu lucru din lume, pentru ca orice pacat si patima se poate judeca in raport cu puterea de vointa a fiecaruia. Bine spunea un parinte, ca cel mai mare pacat este pacatul in care te afli.
     Cred ca cel mai greu e sa scapi nu de homosexualitate, nu de manie sau zgarcenie, ci anume de pacatul sau patima care te stapaneste. Pentru ca, daca un pacat te stapaneste, este numai pentru ca e mai mare decat vointa ta. Intr-adevar, daca asa stau lucrurile, s-ar parea ca este imposibil sa mai scapi de un astfel de pacat, de vreme ce este peste puterile tale. Totusi, anume la asta cred ca s-a referit Hristos, cand a zis: "Ceea ce la oameni nu este cu putinta, la Dumnezeu este cu putinta".