Am analizat (impreuna cu Diana) foarte bine si cu interes
articolul tau. In mare, sunt de acord cu punctele tale de vedere asupra
homosexualitatii (sau a perversiunilor sexuale in general):
1) nu este boala mostenita genetic, ci doar in cel mai rau caz e o inclinatie,
care pana la urma o are orice om, dar intr-o masura mai mica sau mai mare (prin
insasi natura sa pacatoasa);
2) e un pacat mai greu de indreptat decat alte pacate;
Totusi, nu stiu, poate e o impresie de a mea, statistic, sunt mai putini homosexuali
care se indreapta, decat curvarii care renunta la pacat. Eu percep
homosexualitatea mai greu de invins decat curvia. Poate ca e o prejude-cata...
Si, te-as ruga mult de tot sa-mi spui cate si care cazuri concrete (o
statistica curenta si exacta) de homo-sexuali (sau de desfranati perversi)
intorsi cunosti tu??? Sau daca stii vreo carte sau vreun site despre asta!!! Cu
povestea unui astfel de om intors la 180 grade, un regizor ar face un subiect
de film cu care ar castiga cel putin un Oscar!
Pe scurt, eu cred ca foarte multi oameni impatimiti (99.9%) nu se vor lasa
niciodata, si vor muri asa (si nu numai cei impatimiti, ci si cei cu pacate mai
usoare). De obicei, omul nu se mai schimba. Cuvantul lui Hristos ajunge foarte
greu la inima lor invartosata. Poate ca e ceva specific timpurilor noastre.
Tu ai dreptate in felul cum vezi ortodoxia, cum ar trebui sa lucreze asupra
oamenilor, adica cu grija si cu iubire ("miloserdnai" si cuvant bun e
tot ce poti sa faci pt. un om care merge stramb). Si dai exemple de oameni
impa-timiti (homosexuali, prosti-tuate etc.). Dar eu cred ca problema este mult
mai generala. Cei mai multi oameni sunt bolnavi de akedie, ignoranta, nu-si pun
probleme de constiinta, manipulati de mass-media si de societatea de consum,
robotizati, sclavizati de mecanismul nemilos al secolului XX. Iar unii dintre
ei (in speta, intelectualii) au o parere foarte buna despre ei insisi si, in
ciuda unei minime morale, Dumnezeu este cel mult un cuvant, iar practica
ortodoxa li se pare o gluma. Si pt. acestia este la fel de greu sa se schimbe
ca si pt. cei impatimiti (chiar poate mai greu, asa cum dai tu exemplul cu Sf.
Maria Egipteanca care cunostea placerea maxima a desfraului si a putut apoi
intelege si aprecia "placerea" harului). Eu cred ca, spre deosebire
de cei bolnavi de akedie si lehamite de Biserica, cei care ravnesc foarte tare
pt. ceva care e chiar impotriva invataturii ortodoxe, au mai multe sanse de
indreptare. Cei care sufera de un necaz foarte mare au mai multe sanse. Dar
paradoxal, cei care huzuresc sau le merge relativ bine, nu-i intereseaza
indreptarea. De exemplu, comunicarea cu un om poate fi intrerupta, pt. simplul
motiv ca nu te saluta. Ce vei face? Il vei saluta la infinit, sperand ca te va
baga in seama? Nu poti sa faci nimic. El singur se respinge. Daca liberul lui
arbitru este respectat de Dumnezeu, d'apoi de oameni. Tot ce poti sa faci este:
"miloserdnai" si cuvant bun. Desi, in general, oamenii ma dezamagesc
(dar nici eu nu sunt departe), eu nici nu-i urasc, dar nici nu pot sa spun ca-i
iubesc asa cum ne porunceste Mantuitorul. Dar, totusi, ii ingadui, ii respect
asa cum sunt, si incerc sa nu ma manii, si sa nu ma port urat impotriva lor.
Cred ca e cumva impropriu
sa vorbim de o statistica a homosexualilor convertiti. De regula, statisticile
privind homosexualii ne vin din Apus, unde convertirile la Ortodoxie sunt o
raritate in general, nu doar cele dintre homosexuali. La noi, statisticile
acestea sunt foarte aproximative, pentru ca in conceptia societatii noastre
homosexualitatea inca mai este o rusine. Iar cei ce se declara homosexuali, fii
de acord, o fac din placerea de a sfida, care ii caracterizeaza pe perversi. De
aceea, suntem in fata unui fenomen foarte curios: toti homosexualii cunoscuti
sunt intr-un conflict declarat cu crestinismul, iar cei convertiti ascund
faptul ca au fost candva homosexuali. Pe langa asta, pocainta si marturisirea
in Biserica noastra este o taina, de aceea e firesc ca trecutul oamenilor
convertiti sa nu se afiseze, decat poate daca o vor ei. Perversiunile sexuale
insa nu sunt niste pacate pe care, odata scapat de ele, ai vrea sa le mai
etalezi. De aici, impresia ca homosexualii, in gene-ral toti perversii, nu au
acces la pocainta.
Convertirile dintre curvarii ordinari e absolut logic sa fie mai multe, pentru
ca toti oamenii sunt curvari ordinari, pe cand perversii sunt minoritate. Insa,
daca e sa operam cu procente, eu nu ma indoiesc ca procentul perversilor
convertiti este mult mai mare decat cel al curvarilor ordinari, tocmai pentru
ca sunt minoritate. Nu ma indoiesc nici de faptul ca culmile sfinteniei la care
ajung acesti oameni sunt mai inalte decat la ceilalti. Si asta mi se pare
explicabil prin faptul ca nimeni, odata venit la pocainta, nu-si uraste
pacatele savarsite asa ca ei, pentru ca, intr-adevar, au ce uri. Aceasta ura si
ingretosare de sine si de pacatele trecute e o energie grozava in urcusul
pocaintei.
Cunosc, intr-adevar, oameni care au adus o mare pocainta pentru pacate
impotriva firii, dar n-as putea sa fac din viata lor un scenariu pentru Oscar,
pentru simplul fapt ca ei s-ar putea recunoaste in el si n-am avut cu ei
aceasta intelegere. Pentru mine nu exista nici o indoiala in faptul ca printre
crestinii primelor veacuri, mai ales printre cei din randurile grecilor si
romanilor, erau mii de homosexuali, pedofili si zoofili. Pe cand eram student,
cineva mi-a citit dintr-o carte frantuzeasca (eu nu stiu frantuzeste) despre
traditiile zoofile din imperiul roman. N-as vrea acum sa dau detalii in ce
constau aceste traditii, dar ele erau o normalitate la romani, mai ales in
casele aristocratiei. Despre homosexualitate, lesbianism si pedofilie nici nu
trebuie sa mai vorbim, ele sunt legendare. Aceasta era societatea romana in
care s-a propovaduit crestinismul. Pur si simplu nu prea exista alt contingent
de oameni care sa se converteasca la crestinism, toata omenirea zacea in aceste
pacate, dupa cum observam si azi. Dar parca nu prin aceasta e ciudat si
seducator crestinismul, ca dintr-un glod atat de puturos stie sa faca monumente
de sfintenie atat de albe si de stralucitoare?
Altceva este de ce despre aceste convertiri nu s-a scris nimic. Ai observat
bine ca nu exista nici un Sfant despre care sa se mentioneze ca ar fi savarsit
pacate impotriva firii. Si iarasi, eu nu ma indoiesc ca astfel de Sfinti au
fost. Se pare ca toate aceste pacate se subintelegeau prin expresii de genul
"si a lepadat viata sa petrecuta in pacate dobitocesti" sau "in
mari destrabalari" si altele. Se poate banui ceva la Fericitul Augustin,
dar nu stiu cat este de clar. Poate ca e vreo frica de a nu incuraja aceste
pacate, chiar si prin simpla pomenire a lor? O incercare disperata si inocenta
de a le uita? Ioan Gura de Aur, in "Tratatul despre cresterea
copiilor" (sper sa nu gresesc), zice ca "isi invinge" cu multa
neplacere dorinta de a nu pomeni despre acest pacat. Prin aceasta, Sfantul Ioan
ne arata inca o data ca despre acest pacat "se tacea". Gura de Aur
compara homosexualitatea cu "o molima" care a cuprins orasul, pe
langa care curvia obisnuita nici nu mai pare un pacat vrednic de mustrare. El
ii atentioneaza pe toti parintii care isi dau copiii la scoli de faptul ca isi
sortesc odraslele acestei grozavii. Dar, iarasi, am fi nedrepti sa credem ca
nici unul din acesti copii mai tarziu nu s-a convertit la crestinism.
Asa ca, eu cred ca e intr-adevar o prejudecata sa credem ca cuvantul lui
Dumnezeu ajunge mai greu la inima oamenilor cu pacate mari. Oamenii acestia,
trebuie sa stim, sunt capabili de o mare suferinta. E si normal, ei traiesc
complexul de a fi izolati, expulzati din societatea oamenilor
"normali", au experienta de a fi "altfel". Ei sunt intr-o
permanenta opozitie cu lumea, cu normele ei. Nu conteaza ca normele lor de
viata sunt si ele nocive, important este ca ele sunt "altfel", ele
sunt "nebunie" pentru oameni. Oamenii acestia au experienta nebuniei,
a suferintei din cauza ca nu sunt ca toti ceilalti. De aceea, atunci cand ei
aud despre un Dumnezeu care "nu este din lumea aceasta", Care ne
indeamna "sa fim nebuni pentru El" si "sa ne osebim" de
oamenii lumii acesteia, ei devin curiosi, cel putin curiosi. Aceasta
curiozitate le lipseste, asa cum bine ai observat, intelectualilor calduti,
functionarilor, "burghezilor" care se identifica cu mersul lumii
acesteia. Perversii nebunatici, chiar daca pare curios, se pot simti atrasi de
Hristos chiar si numai pentru faptul ca si Hristos nu e de acord cu moleseala
in care se complac majoritatea oamenilor. Si atunci ei se pot imprieteni cu
Hristos impotriva zadarniciei si nimicniciei lumii acesteia. Stii doar ca, de multe
ori, dusmanii comuni devin prilej de aliere. Rusii chiar au o gluma:
"Impotriva cui prieteniti?" Iar cand acesti nebunatici vor vedea ca
nebunia lor e neputincioasa impotriva lumii, vor accepta propunerile lui
Hristos. Nu in zadar Hristos le da atata curaj, zicand ca n-a venit pentru cei
drepti, adica burghezia spiritualiceasca despre care ai amintit, ci pentru
pacatosi. Unde ai mai vazut asa un Dumnezeu? Oare nu acest Dumnezeu era certat
de oameni ca e prietenul vamesilor si al pacatosilor? Iar eu n-as indrazni sa-L
cert inca o data pentru acelasi lucru.
Desigur, eu ma refer la homosexualii care isi "traiesc" conditia in
toata adancimea ei. Pentru ca si pacatul, de cei mai multi dintre oameni, nu
este "trait", ci doar practicat cu banalitate, ca si mancarea, ca si
somnul. Sunt, insa, oameni care, pentru ca nu au o alta intelegere despre
rostul vietii, se angajeaza in pacat cu toata fiinta lor, acestia se pot angaja
si mai tarziu, cu aceeasi ravna, daca li se descopera, in viata dupa Hristos.
Si cred ca acesta e secretul pentru care din multimea de pacatosi doar unii se
pocaiesc: sunt tocmai cei care, pentru ca au "trait" pacatul, au
putut sa traiasca si pocainta, ceilalti insa nu au inteles pocainta, deoarece
nu au inteles nimic nici macar din pacatele pe care le-au facut, pentru ca
le-au facut ca niste dobitoace, nu ca niste oameni, fara sa intelega si fara sa
se intrebe vreodata de ce fac cutare sau cutare lucru.
Personal, cred ca e o mare diferenta intre un homosexual din Grecia lui Socrate
si un homosexual din epoca moderna, o diferenta fundamentala. Daca un grec de
atunci practica homosexualitatea doar pentru placere, homosexualul de azi o
traieste ca pe o angajare existentiala, ca pe o drama. El isi asuma efectiv
aceasta conditie, intr-o lume pe care o crede ratata: isi cere dreptul de a
avea o familie, de a fi acceptat, chiar de a avea o biserica. El nu mai
traieste homosexualitatea doar ca pe o placere, ci e constient si de toate
suferintele ei. El accepta aceste suferinte, chiar mai mult, el se jertfeste.
Si asta pentru ca omul modern nu mai gandeste antinomic, pentru el nu exista
bine si rau, fericire si nefericire, pentru el e importanta doar
"trairea", senzatia. Adica "binele" lui este senzatia, care
poate fi si una de durere. Asa ca, modernului nu i te poti adresa cu formule de
genul "nu este frumos ceea ce faci", pentru ca el are o
"estetica a uratului" care poate sa se indulceasca din contemplarea
unui hoit plin de viermi, ca Baudelaire, sau sa descrie cu placere moartea unei
femei gravide intr-un pavilion al cancerosilor, ca Goodfried Benn. Epoca
moderna a creat si a impus conceptia despre frumusetea uratului si despre
placerea durerii. Si, intr-adevar, vad in toate manifestarile homosexualilor de
azi ca ei sunt un produs al artistilor nebuni din secolul XIX, sunt, pe drept
cuvant, niste intruchipari ale teoriilor lor monstruoase. Ei sunt cumva niste
productii artificiale, ceea ce ii face sa fie si mai dramatici, pentru ca
traiesc niste sentimente inventate in laborator. Toata viata lor este o dureroasa
minciuna, in numele careia se jertfesc cu docilitate. Din acest punct de
vedere, eu am mai multa intelegere fata de ei, pentru ca s-au nascut intr-o
lume in care nu numai binele, ci pana si ideea de bine au fost invinse. Iar
castificarea societatii contemporane: comuniunea pictorilor, comuniunea
evreilor, a femeilor divortate, a homosexualilor ii condamna pe toti la
incremenirea in propria conditie. Omul traieste dupa regulile, aspiratiile si
obsesiile grupului de care apartine, de care trebuie numaidecat sa apartina,
chiar daca acest grup se cheama grupul oamenilor liberi.
Biserica insa nu are voie sa devina un grup, o casta, ea este o comuniune cu
limitele in afara, ea se revarsa neincetat, inghitind ca o lava incinsa tot ce
ii iese in cale, daca se poate.
Cuvantul bun si "miloserdia" pe care o aratam acestor oameni, poate
fi, intr-adevar, si o compasiune ca pentru bolnavi, totusi nu ca pentru niste
bolnavi incurabili. Noi nu-i vedem ca pe niste muribunzi pe care ne simtim
datori sa-i vizitam cu flori si mandarine, ca poate-poate sa le infrumusetam
macar ultimele zile. Deloc! Pana in ultima clipa, orice pacatos este un
potential sfant, asta trebuie sa intelegem din cazul talharului de pe cruce.
Este un pacat impotriva iubirii lui Dumnezeu sa credem ca cineva nu se
mantuieste, ca nu mai are sansa la mantuire. Noi aratam dragoste fata de ei
tocmai pentru ca prin ei se poate proslavi Hristos, nu pentru ca ne este mila
de pierzarea lor, noi nu stim daca ei se vor pierde sau nu. Chiar daca noi stim
ca nu se vor mantui toti, noi trebuie sa-i vedem mantuiti pe toti, la aceasta
ne indeamna iubirea crestina. Hristos este mare nu atunci cand mantuieste
sfinti, ci anume atunci cand poate sa mantuiasca pacatosii. Cum se roaga si Sf.
Ioan Damaschin in rugaciunea de seara: "Ca de vei mantui pe cel drept,
nu-i lucru mare, si de vei milui pe cel curat, nu-i nici o minune, ca sunt
vrednici de mila Ta; ci spre mine, pacatosul, sa faci minuni cu mila Ta, intru
aceasta sa arati iubirea Ta de oameni".
Eu nu apar nici un fel de pacat, dar nici nu pot sa am caderea de a considera
anumite patimi si pacate ca fiind fatale. Ai observat ca multi oameni nici de
fumat nu se pot lasa, cu toate ca e asa un fleac. Acestora le pare ca a te lasa
de fumat e cel mai greu lucru din lume, pentru ca orice pacat si patima se
poate judeca in raport cu puterea de vointa a fiecaruia. Bine spunea un
parinte, ca cel mai mare pacat este pacatul in care te afli.
Cred ca cel mai greu e sa scapi nu de homosexualitate, nu de manie sau
zgarcenie, ci anume de pacatul sau patima care te stapaneste. Pentru ca, daca
un pacat te stapaneste, este numai pentru ca e mai mare decat vointa ta.
Intr-adevar, daca asa stau lucrurile, s-ar parea ca este imposibil sa mai scapi
de un astfel de pacat, de vreme ce este peste puterile tale. Totusi, anume la
asta cred ca s-a referit Hristos, cand a zis: "Ceea ce la oameni nu este
cu putinta, la Dumnezeu este cu putinta".
Ierodiacon Savatie Bastovoi
Scrisoarea I
Alte materiale despre homosexualitate aici!