După ce Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, după ce a populat apele cu vietăţi, iar pământul l-a umplut cu verdeaţă, cu pomi roditori şi tot felul de animale sălbatice şi domestice (Facere 1, 1-25), deci după ce a creat toate condiţiile necesare „existenţei şi dezvoltării integrale a omului pe pământ", [434] a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul" (Facere 1, 26). Şi mai departe ni se spune: „şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; „a făcut bărbat şi femeie" (Facere 1, 27), pentru că „a zis Domnul Dumnezeu: „Nu este bine ca omul să fie singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el" (Facere 2,18).

     Aşadar, Dumnezeu a făcut-o pe Eva nu numai ca să îi fie de ajutor lui Adam, ci şi pentru ca acesta să nu fie singur, deoarece singurătatea înseamnă suferinţă.

     Nici Dumnezeu nu este o singură persoană, pentru că în acest caz nu ar fi iubire.

     Pentru că se completează reciproc, Adam şi Eva sunt omul deplin. „Omul este o unitate completă, deci chip al lui Dumnezeu, pentru că unitatea sa de om se realizează în dualitatea personală neuniformă, ci complementară, de bărbat şi femeie". „Şi a făcut Dumnezeu pe om... bărbat şi femeie i-a făcut pe ei" (Facere 1, 27). „Vorbind de doi, Dumnezeu vorbeşte de unul singur", notează Sfântul Ioan Gură de Aur. [435]

     Cele două aspecte (masculin şi feminin) ale omului, „sunt în aşa măsură inseparabile în iubirea lui Dumnezeu, că o fiinţă umană luată izolat şi considerată în sine nu e deplin om. Nu e, aşa zicând, decât o jumătate de om, într-o existenţă izolată de complementarul său. Nu e decât o jumătate neuniformă cu cealaltă jumătate.

     Deosebirea complementară trupească redă şi condiţionează o diferenţă complementară sufletească. Aceasta nu face pe fiecare mai puţin om. Dar umanitatea este trăită de fiecare în alt mod şi într-o completare reciprocă. Fiecare este la fel de om, dar integritatea umană şi-o trăiesc numai împreună, în completarea reciprocă.

     Cu alte cuvinte, această unitate umană diferenţiată şi complementară este o unitate conjugală. Fiinţa umană este o fiinţă conjugală. Perechea umană din rai era o pereche conjugală. Aceasta era căsătoria paradisiacă, avându-şi baza în natura umană duală." [436]

     Aşadar, cea dintâi familie a fost instituită în rai, „având ca preot şi martor pe însuşi Dumnezeu" [437], care, după ce a făcut pe Adam şi Eva „i-a binecuvântat zicând: creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul" (Facere 1, 28).

     După învăţătura Bisericii noastre, „familia este un aşezământ dumnezeiesc şi temelia vieţii de obşte. Ea se întemeiază prin căsătorie, adică prin legătura dintre bărbat şi femeie, binecuvântată de Dumnezeu în faţa Sfântului Altar. Această legătură răsare din imboldul firesc sădit de Dumnezeu în om: „de aceea va lăsa omul pe tatăl şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup" (Efeseni 5, 31). [438]

     Omul este creat pentru viaţa în societate (de obşte), şi cea dintâi formă a vieţii de obşte este familia.

     În această familie, instituită şi binecuvântată de Dumnezeu, se nasc copiii - viitorii membri ai societăţii şi ai Bisericii - şi tot aici primesc ei primele îndrumări de viaţă şi primele învăţături despre credinţa noastră, care se transmite astfel din generaţie în generaţie; în familie învaţă copiii să-şi facă semnul crucii, să-şi plece genunchii în faţa sfintelor icoane şi să se roage lui Dumnezeu - acasă şi în Biserică; în familie se deprind cu postul, aici învaţă că trebuie să se spovedească şi să se împărtăşească şi tot aici învaţă ce este fapta bună şi ce este păcatul.

     „Din cele mai vechi timpuri, poporul român a moştenit şi a cultivat un respect deosebit faţă de familie, numită şi «Biserica de acasă», având convingerea că este instituită şi binecuvântată de Dumnezeu. Acest respect faţă de familie s-a concretizat în grija faţă de o viaţă curată şi echilibrată în orice împrejurări, ajutorarea reciprocă a soţilor şi a semenilor, naşterea de prunci. Toate aceste valori au rămas peste veacuri trăsătura fundamentală a societăţii româneşti. Chiar în momentele de grea cumpănă, strămoşii noştri au ştiut să deosebească clar păcatul de virtute, firescul de nefiresc, normalul de anormal şi, cu înţelepciune, au lucrat pentru înlăturarea răului şi promovarea binelui." [439]

     Spre deosebire de felul în care este privită familia în societatea românească şi de modul creştinesc în care poporul nostru îşi trăieşte viaţa, în unele state din Europa şi America, în numele drepturilor şi libertăţilor omului, sunt lezate principii ale moralei creştine, legiferându-se ceea ce este împotriva firii, minimalizându-se astfel rolul şi rostul familiei în societate.

     Prezentarea păcatului împotriva firii ca normalitate se datoreşte faptului că trăim într-o societate secularizată, care face totul pentru „a orienta pe om mai mult faţă de lumea de aici, decât faţă de lumea spirituală", [440] în care „omul nu se mai prosternează în faţa Raţiunii divine, ci începe să adore propria raţiune", [441] în care „religia creştină a încetat să mai joace un rol obiectiv în societatea europeană pentru a fi izolată în sfera subiectivismului personal... fiind definită ca o afacere de ordin privat," [442] şi în care preceptele moralei creştine sunt înlocuite cu bioetica.

     Homosexualitatea (desfrâul împotriva firii) o întâlnim de-a lungul istoriei, atitudinea faţă de ea diferind de la epocă la epocă şi de la popor la popor. Astfel, vechii greci şi evreii o respingeau, dar era acceptată la Roma şi în Grecia.

     Ceea ce vreau să remarc de la început este faptul că între desfrânaţii din trecut şi cei din zilele noastre există o deosebire, şi anume: aceştia din urmă vor ca desfrânarea să fie „legitimată, legiferată, instituţionalizată, acceptată sau chiar impusă societăţii, ca fiind comportamentul normal de viaţă". [443]

     Dacă în Evul Mediu homosexualitatea era sancţionată cu pedeapsa capitală, încetul cu încetul lumea a început să manifeste toleranţă faţă de ea.

     Iluminismul, prin Voltaire, Jean-Jacques Rousseau, propunea „libertatea sexuală ca mijloc de eliberare a bărbaţilor şi femeilor de civilizaţia creştină". [444]

     Mai târziu, Charles Darwin afirma că „sexul fiind un instinct animalic", nu are nici un rost „să fie legat de nişte principii religioase sau morale". [445] Şi aceasta datorită faptului că Darwin socotea omul ca produs al evoluţiei şi nu creat de Dumnezeu, şi ca atare nu are de dat seama pentru ceea ce face în faţa nimănui.

     Sigmund Freud susţine că „sexualitatea este instinctul dominant" al omului şi „încearcă să dea o bază ştiinţifică separării sexualităţii de procreare şi orientării ei spre plăcere." [446]

     La sfârşitul secolului al XlX-lea au început „să apară mişcările homosexualilor (iniţial în Germania în 1897), care cereau libertatea şi egalitatea în drepturi a lor, ca minoritate, cu majoritatea heterosexuală". [447] Aceste mişcări au atins perioada de vârf prin anii 1960, când, în paralel, avea loc şi mişcarea feministă.

     Toate mişcările acestea au loc în numele libertăţii persoanei, despre care Comisia şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului afirmă: „Constituie libertăţi ale persoanei atât deciziile pe care aceasta le ia în momentul căsătoriei (asupra persoanei sau, mai nou, asupra sexului acesteia), asupra reproducerii, asupra îmbogăţirii formelor de reproducere (prin recursul la noile tehnici reproductive, de tipul fertilizării in vitro şi al transferului de embrioni, al donaţiei de gârneţi sau embrioni), sau a refuzului acestui drept (concretizat prin sterilizare şi avort), precum şi deciziile persoanei asupra morţii sale (eutanasie, suicid)." [448] Tot aici se include şi dreptul de a dispune de propriul tău corp (prostituţia).

     Mişcările feministe americane au introdus conceptul de maternitate voluntară, care „trăgea o linie de demarcaţie între viaţa sexuală şi procreare" şi au cerut dreptul de avort, „ca singura posibilitate de control asupra corpului şi destinului lor." [449]

     Despre toate acestea am discutat cu alt prilej, aşa că acum mă voi referi numai la decizia pe care o ia persoana în momentul căsătoriei - asupra persoanei sau asupra sexului acesteia.

     Homosexualitatea (desfrâul împotriva firii) „constă în dorinţă erotică pentru un individ de acelaşi sex", dorinţă care merge „de la o prietenie foarte erotizată, până la practici sexuale între cei doi parteneri, în care unul joacă rolul sexului opus. La bărbaţi poartă numele de pederastie, iar la femei, de lesbianism." [450]

     Unii autori spun că „nu există o definiţie a homosexualităţii, după cum nu s-a convenit asupra unei definiţii a minorităţilor, în general. Calificările au oscilat între boală şi comportament deviant, sfârşind prin a fi acceptată ideea existenţei homosexualităţii ca minoritate sexuală". [451]

Alţi psihiatri, în urma Congresului Mondial de Psihiatrie de la Rio de Janeiro, din 1994, spun că este fără temei tendinţa de a căuta motivaţii medicale homosexualităţi, deoarece „orice homosexual este pe deplin răspunzător de comportamentul său, adică are discernământ". [452] Neavând cauze genetice, endocrine sau psihiatrice, deci neavând cauze medicale, „ea poate fi considerată un viciu şi, ca orice viciu, are o influenţă cert nefavorabilă atât asupra individului însuşi, cât şi asupra familiei sale, asupra întregii societăţi." [453] De aceea societatea trebuie să-i informeze pe tineri despre acest viciu pentru a-i apăra de degradarea morală spre care îi poate îndrepta o societate secularizată.

     Plecând de la faptul că homosexualitatea este o patimă (sau un viciu), să vedem ce se înţelege prin patimă.

     Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să amintesc că Dumnezeu l-a creat pe om din iubire, cu scopul de a ajunge la o comuniune deplină cu El.

     Omul fusese creat „fără păcat în fire şi liber în voinţă, dar fără de păcat nu ca inaccesibil păcatului", ci ca având posibilitatea, datorită libertăţii, „să stăruie şi să progreseze în bine, ajutat de harul dumnezeiesc", sau să se abată de la bine. [454]

     Dumnezeu i-a dat omului această posibilitate de dragul libertăţii, căci „ceea ce se face cu sila nu este virtute". [455]

     Atât de mult îl iubeşte Dumnezeu pe om, încât nu vrea să-l constrângă, să-i violeze libertatea, pentru că „nu este iubire fără respect". [456]

     În faţa libertăţii umane, Dumnezeu se face neatotputernic pentru că vrea ca omul „să crească în libertate prin efortul propriu, căci libertatea, ca semn al puterii spiritului, nu este numai un dar, ci şi un rezultat al efortului pe care omul a refuzat să îl facă şi a căzut în robia plăcerii simţurilor." [457] Poruncindu-i omului să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului, „Dumnezeu i-a poruncit de fapt... să rămână liber şi să crească în libertate." [458]

     Prin acest act de neascultare, omul s-a rupt interior de Dumnezeu şi nu a mai răspuns lui Dumnezeu, „crezând că prin aceasta îşi afirmă libertatea, autonomia. Socotind că devine domn peste sine, a devenit sclavul său", căci „omul este liber numai dacă este liber şi de sine pentru alţii, în iubire, dacă este liber pentru Dumnezeu, sursa libertăţii, pentru că este sursa iubirii." [459]

     Starea de neascultare, ca depărtare de Dumnezeu, a făcut ca omul să privească „la ceea ce poate domina şi la ceea ce îi poate satisface nevoile şi plăcerile trupeşti, devenite patimi. Patimile trupeşti vor susţine, la rândul lor, mândria omului care le satisface. Omul va fi mândru cu nevoile şi cu patimile sale exclusiv materiale", care „se vor justifica cu mândra lui pretenţie de fiinţă autonomă." [460]

     Aceste patimi sunt socotite, după învăţătura Bisericii, ca reprezentând „cel mai coborât nivel la care poate cădea fiinţa omenească", pentru că prin ele „omul este adus la o stare de pasivitate, de robie", deoarece ele „copleşesc voinţa, încât omul patimilor nu mai este om al voinţei, ci se spune despre el că este un om «stăpânit» «robit», «purtat» de patimi." [461]

     Posibilitatea naşterii patimilor se datoreşte instinctelor, care „reprezintă aspectul de animalitate al firii noastre, accentuat după căderea din viaţa paradisiacă spirituală, unită cu Dumnezeu." [462] în trăsătura lor animalică stă inferioritatea şi nevinovăţia lor, atâta vreme cât ele rămân „în graniţele lor, servind existenţei biologice" [463] a omului. Într-adevăr, „instinctele sunt complexe de însuşiri înnăscute şi moştenite ereditar, corespunzând trebuinţelor biologice ale individului", având „drept proprietate fundamentală... păstrarea integrităţii structurale şi funcţionale a individului". [464] Atât timp cât instinctele sunt menţinute în funcţionalitatea lor biologică necesară conservării trupului, sunt nevinovate. Dar ele pot deveni rele sau bune. Ţinute - prin voinţă -în limitele care le fac utile firii, instinctele sunt nevinovate; altfel, ele devin patimi; „ din trăsături animalice, ele devin trăsături diabolice, prin elementul spiritual care le colorează." [465]

     Referindu-se la patimă, profesorul N. Paulescu spune că aceasta nu este altceva decât „căutarea exclusivă a plăcerii ce rezultă din satisfacerea unor trebuinţe instinctive deviate (adică al cărei scop natural este ignorat)". [466] Cu alte cuvinte, patima este un instinct deviat.

     Omul care transformă instinctul în patimă „nu remarcă şi nu reţine decât senzaţiile plăcute care însoţesc îndeplinirea actelor respective. Şi în loc să se înalţe până la scopul instinctului, el nu mai urmăreşte decât plăcerea, devenită unica ţintă a activităţii sale". [467]

     De exemplu, instinctul de nutriţie are „drept scop natural procurarea din mediul înconjurător a unor elemente care pot asigura celulelor unui organism materia şi energia de care acesta are trebuinţă pentru a creşte, a se reproduce şi a funcţiona." [468]

     Pentru omul care a transformat instinctul de nutriţie în patimă, totul se reduce la plăcerea pe care o simte când consumă alimentele preferate, de care abuzează, consumându-le în cantităţi din ce în ce mai mari.

     De asemenea, omul care a transformat instinctul de reproducere în patimă, nu mai vrea să ţină seama „că acest instinct are înalta menire de a pregăti procrearea unei noi fiinţe omeneşti. Pentru el nu contează decât plăcerea ce rezultă din unirea sexuală, plăcere din care ajunge să facă scopul activităţii lui. Şi pentru a abuza cât mai mult de această plăcere, libertinul - inferior animalelor - recurge la mijloace abjecte (masturbarea) şi infame (homosexualitatea), fără a da înapoi chiar de la a comite crime (avortul) spre a împiedica realizarea scopului natural al acestui instinct". [469]

     Trebuie să reţinem că în patimi se manifestă o sete fără margini de satisfacere, pe care cel împătimit nu o poate satisface niciodată. Ceea ce se spune despre stomac, că devine, prin lăcomie, o mare ce nu poate fi umplută, se potriveşte pentru orice patimă. [470]

     Această neputinţă de satisfacere se datoreşte atât patimii, cât şi obiectelor cu care caută să se satisfacă, pentru că acestea sunt finite, atât ca izvoare de satisfacţie, cât şi ca durată, căci prin consumaţie trec în ne-existenţă. „Chiar când patima are nevoie şi de persoana umană pentru a se satisface, o reduce şi pe aceasta tot la caracterul de obiect, sau vede şi foloseşte din ea numai latura de obiect, scăpându-i adâncurile indefinite ascunse în latura de subiect." [471]

     Iar setea infinită a patimilor se explică prin faptul că omul, fiind înzestrat cu suflet, are o tendinţă spre infinit, „care se manifestă şi în patimi" numai că „în patimi, această tendinţă este întoarsă de la autenticul infinit care este de ordin spiritual, spre lume, care dă numai iluzia infinitului." [472]

     Patima este ceva iraţional. Totul pe lume este raţional, pentru că îşi are temeiul într-o raţiune divină. Iraţionalitatea patimii se vede în faptul că, deşi pătimaşul este conştient că lucrurile finite nu pot răspunde aspiraţiei lui după infinit, totuşi el se lasă purtat de patimă, ca şi când, prin ea, ar absorbi infinitul, nevrând să accepte că „infinitul adevărat este un spirit liber, care nu poate fi absorbit fără voia sa, căci este subiect cu care trebuie să intri în comuniune, ca libertate, cu altă libertate." [473] De exemplu, deşi lacomul ştie că nici o mâncare nu-i va satisface vreodată lăcomia şi că raţional ar fi să nu se lase chinuit de această patimă, el nu face acest lucru.

     Cât priveşte patima despre care vorbim în rândurile de faţă - homosexualitatea - trebuie să spunem de la început că ea trebuie combătută, deoarece determină omul să comită păcatul. Păcatul este definit drept „călcarea cu deplină ştiinţă şi cu voie liberă, prin gând, cuvânt sau faptă, a voii lui Dumnezeu." Şi pentru că „voia lui Dumnezeu se arată prin legile Sale, păcatul se mai numeşte şi fărădelege." [474]

     Este adevărat că „nu este om care să fie viu şi să nu greşească", [475] dar păcatele personale nu sunt toate deopotrivă de grele, ci unele sunt păcate uşoare, sau care pot fi iertate, iar altele sunt păcate grele sau păcate de moarte, numite aşa „pentru că răpesc credinciosului harul dumnezeiesc, care este viaţa lui, şi-i pregătesc moartea, adică chinurile iadului." [476]

     Printre păcatele grele se numără şi păcatele strigătoare la cer, numite astfel pentru că ele „tind a nimici imboldurile (instinctele) puse de Dumnezeu în firea noastră. Ele sunt atât de grele încât, mai mult decât altele, cer o răsplătire de la Dumnezeu chiar în lumea aceasta. Ele nu izvorăsc dintr-o slăbiciune a credinciosului, ci din vădita răutate sau perversiune a voii lui, fiind săvârşite cu precugetare." [477]

     Printre păcatele strigătoare la cer se numără şi sodomia, „adică desfrâul împotriva firii, precum şi împiedicarea cu ştiinţă a zămislirii de prunci şi lepădarea lor." [478]

     Desfrâul împotriva firii se mai numeşte şi sodomie, după locuitorii cetăţilor Sodoma şi Gomora, care au pierit din cauza acestui păcat (Facere 19, 24-25). Tot în Vechiul Testament ni se spune: „Să nu te culci cu bărbat, ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune" (Levitic 18, 22). Iar în Noul Testament sunt scrise următoarele, referitor la acest păcat: „Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii. Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduială cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor" (Romani 1, 26-27).

     Prin urmare, Sfântul Apostol Pavel numeşte homosexualitatea păcat împotriva firii, deoarece Dumnezeu a înscris în fiinţa noastră legi pe care nu le putem ignora, fără a duce „firea la dezordine, la slăbirea şi descompunerea trupului, din cauza slăbirii spiritului care-l ţinea în ordine." [479]

     Într-adevăr, în Sfânta Scriptură se spune că Dumnezeu l-a făcut pe om... bărbat şi femeie (Facere 1, 27). Aceste două aspecte - masculin şi feminin - vor să arate că „unitatea sa de om se realizează în dualitatea personală neuniformă, ci complementară/de bărbat şi femeie." [480] Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat şi femeie pentru că „cel ce se uneşte cu o femeie prin căsătorie se completează atât de total cu ea, încât alcătuiesc o unitate. Bărbatul a devenit omul întreg prin această femeie sau viceversa. Dumnezeu însuşi i-a împreunat prin faptul că a făcut pe om bărbat şi femeie, deci prin faptul că fiecare devine omul întreg în unirea cu celălalt, iar această unitate pe care şi-a găsit-o fiecare nu se poate dezintegra şi reface cu un alt partener. Nerespectându-se unul pe altul ca persoană, ci tratându-se ca obiecte de plăcere care nu ţine mult, aceştia cad din demnitatea de om pe care au primit-o prin creaţie." [481]

     Când fariseii îl întreabă pe Mântuitorul dacă se cuvine ca omul să-şi lase femeia pentru orice pricină, Acesta le răspunde: „N-aţi citit că Cel ce i-a făcut, de la început i-a făcut bărbat şi femeie ? Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va alipi de femeia sa, şi vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup" (Matei 19, 4-6).

     Prin urmare, aşa cum am arătat anterior, de la început l-a creat Dumnezeu pe om bărbat şi femeie şi a pus în firea lui legi, printre care şi aceea de a se alipi de femeia sa, devenind astfel o unitate, un trup.

     Unitatea umană nu se poate realiza în dualitatea personală uniformă, aşa cum încearcă să ne convingă homosexualii (pederaşti sau lesbiene), ci în dualitatea personală neuniformă şi complementară.

     Făcând pe om bărbat şi femeie, „Dumnezeu însuşi i-a împreunat, prin faptul că fiecare devine omul întreg în unirea cu celălalt", [482] binecuvântându-i. Aceasta este legea sădită de Dumnezeu în firea omului şi tot ceea ce este împotriva acestei legi este nefiresc, este împotriva firii.

     Ca dovadă că perechea bărbătesc şi femeiesc este naturală, conformă legilor firii, este faptul că la toate creaturile găsim această dualitate: bărbătesc şi femeiesc. Numai că, „în timp ce animalul încătuşat de instincte nu se abate niciodată de la legile naturii, omul", înzestrat de Dumnezeu cu libertate, „a ajuns să calce în picioare aceste admirabile legi, stabilite de Dumnezeu în vederea fericirii lui." [483]

     După învăţătura noastră, „căsătoria, ca legătură naturală, pe viaţă, între un bărbat şi o femeie," prin Taina Nunţii, este sfinţită şi înălţată „la demnitatea unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică." [484]

     Pentru ca unirea dintre bărbat şi femeie să fie desăvârşită, căsătoria trebuie să se bazeze pe o iubire desăvârşită, „în care se sintetizează atracţia trupească şi cea spirituală... aspectul spiritual căpătând un loc tot mai important în ea. Fiecare dintre cei doi înscrie în fiinţa sa tot mai multe semne de atenţie, de înţelegere, de slujire şi de jertfire din partea celuilalt", iar acestea „îi leagă tot mai strâns, făcând să se penetreze de tot mai multă spiritualitate actele lor de iubire trupească." [485]

     În cazul homosexualilor, care practică desfrâul împotriva firii, nu mai putem vorbi despre o iubire jertfelnică, despre o iubire care spiritualizează unirea lor trupească nefirească, ci de satisfacerea unui instinct pervertit. Această patimă osândită de Biserică, „are nevoie de persoana umană pentru a se satisface, dar o reduce pe aceasta tot la caracterul de obiect, sau vede şi foloseşte din ea numai latura de obiect, scăpându-i adâncurile indefinite, ascunse în latura de subiect." [486]

     Ba, lucru şi mai grav este faptul că pătimaşul nu-şi dăunează numai lui, ci şi altora, pentru că, de exemplu, în cazul nostru, homosexualul „uzează de alte persoane ca de obiecte ale plăcerilor lui, dar prin aceasta le face şi pe acelea desfrânate, care caută, la rândul lor, să uzeze de alte persoane, ca de obiecte." [487] Şi astfel patimile produc haos între oameni, pentru că ele sunt opusul iubirii adevărate, singura care poate restabili armonia între oameni, şi nu mai corespund scopului căsătoriei voite de Dumnezeu.

     După ce a instituit cea dintâi familie în rai, familie ce-şi avea baza în natura umană duală, Dumnezeu a binecuvântat-o, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul" (Facere 1, 28).

     De această binecuvântare s-au bucurat şi se vor bucura toate familiile întemeiate după modelul căsătoriei paradisiace. Iar copii care se nasc în familie, pe de o parte sporesc unirea sufletească a părinţilor şi, pe de altă parte, prin ei, părinţii intră în relaţii mai bogate cu societatea.

     Or, cuplurile de homosexuali - pederaşti sau lesbiene - nu se pot bucura de această binecuvântare a lui Dumnezeu de a avea copii şi atunci ei cer sus şi tare să li se dea dreptul de a înfia copii.

     Nu putem fi de acord cu această cerere, deoarece acceptarea ei ar însemna să condamnăm aceste fiinţe nevinovate să ajungă obiecte necesare satisfacerii poftelor nefireşti ale homosexualilor, pentru ca, la rândul lor, aceştia să ajungă şi ei să păcătuiască cu alte persoane, pe care le vor folosi tot ca obiecte care le satisfac patima.

     Un lucru şi mai grav este că homosexualii cer să fie legiferată pedofilia, pentru ca ei să poată întreţine raporturi sexuale nefireşti cu copiii. Deşi această fărădelege nu a fost încă legalizată, „abuzurile sexuale asupra copiilor sunt practicate pe scară largă şi sunt bine protejate." [488] De menţionat este faptul că în cazul practicării pedofiliei, homosexualii „sunt găsiţi vinovaţi nu pentru că au practicat pedofilia, ci pentru că nu au avut consimţământul copiilor, ceea ce duce la concluzia că pedofilia este permisă dacă există consimţământul reciproc." [489]

     Am arătat că homosexualitatea este un păcat strigător la cer şi orice păcat este condamnat de Biserică. Dar Biserica nu-l condamnă pe păcătos, ci îl aşteaptă ca să îl trateze prin mijloacele ei specifice de însănătoşire deoarece „tradiţia Bisericii nu cunoaşte păcate neiertabile", [490] cu condiţia ca păcătosul să şi le mărturisească la scaunul spovedaniei şi să se căiască pentru ele.

     Vorbind despre homosexualitate trebuie să reţinem următoarele:

     1. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, făcându-l bărbat şi femeie, pentru că „unitatea sa de om se realizează în dualitatea personală neuniformă, ci complementară, de bărbat şi femeie." [491]

     2. Cea dintâi familie a fost instituită de Dumnezeu în rai, ca legătură naturală, pe viaţă, între un bărbat şi o femeie, sfinţită şi binecuvântată apoi prin Taina Nunţii.

     3. Biserica „nu dispreţuieşte trebuinţa unirii trupeşti între bărbat şi femeie... dar socoteşte că numai în căsătorie ea devine un mijloc de unire sufletească completă." [492] Iar familia rezultată din căsătorie are responsabilitate şi faţă de societate, pentru că „o familie sănătoasă este o celulă sănătoasă a edificiului Bisericii şi societăţii". [493]

     4. Faţă de pofta trupească nu sunt decât două atitudini: sau înfrânarea de la ea în afara căsătoriei, sau satisfacerea ei în căsătorie, unde unirea trupească este transfigurată şi spiritualizată prin unirea sufletească a celor doi.

     5. În loc să facem educaţie sexuală tinerilor - cum vor unii - prin care se caută „să-l facă pe om un sclav al patimilor", [494] avem datoria să le vorbim acestora despre castitatea pe care trebuie să o păstreze până la căsătorie. Trebuie să spulberăm din mintea oamenilor prejudecata conform căreia „abstinenţa ar provoca îmbolnăviri grave" şi să-i ajutăm pe tineri „să-şi formeze convingerea că respectarea normelor convieţuirii sociale în problemele sexualităţii constituie o expresie a demnităţii umane." [495] De asemenea, trebuie să le formăm tinerilor o conduită responsabilă, aceasta presupunând „dezvoltarea largă a noţiunilor legate de facultatea normală pentru orice tânăr de a păstra sub control impulsurile sexualităţii, de a le canaliza şi integra în cerinţele comunităţii sociale, de a aşeza relaţiile cu sexul opus pe temeiul dragostei, al respectului şi sprijinului reciproc." [496]

     6. Instinctele, necesare existenţei noastre biologice, sădite în firea noastră de Dumnezeu, nu trebuie condamnate şi nu trebuie să luptăm împotriva lor, ci trebuie numai să disciplinăm biologicul, nu să-l exterminăm. [497] Noi avem posibilitatea să transfigurăm, să spiritualizăm instinctele, pentru că „punând frâu şi măsură plăcerii de cele materiale, se produce un transfer al acestei energii a fiinţei noastre în favoarea spiritului, crescând plăcerea pentru bunurile spirituale. Plăcerea biologică, prin măsura ce i-o impunem, devine nevinovată; iar marele plus care a fost oprit de a se manifesta pe plan fiziologic s-a transfigurat pe plan spiritual." [498] Convertind în Hristos energia „care alimentează patimile în energie pusă în slujba virtuţii", omul dobândeşte „libertatea fiilor lui Dumnezeu." [499]

     7. Patima, care este un instinct deviat, caută numai plăcerea care rezultă din satisfacerea instinctului. Aşa s-a întâmplat şi cu instinctul de reproducere, care are „înalta menire de a pregăti procrearea unei noi fiinţe omeneşti". [500] Omul pătimaş, rupt interior de Dumnezeu, caută numai plăcerea care rezultă din unirea sexuală, ca pe unicul său scop. In această patimă, homosexualul transformă persoana umană cu care îşi satisface pofta în obiect, făcând-o şi pe aceasta desfrânată; iar aceasta se va folosi la rândul ei de alte persoane ca de obiecte necesare producerii plăcerii.

     8. Pentru cei care nu vor să accepte că homosexualitatea este o patimă sau un viciu, le amintesc că alţi autori [501] încadrează sodomia în rândul perversiunilor sexuale, alături de:

     - zoofilie sau bestialitate, adică practicarea raporturilor sexuale cu animale sau păsări;

     - necrofilie, adică practicarea raporturilor sexuale cu cadavre.

     Şi enumerarea perversiunilor sexuale ar putea continua.

     Este oare moral şi logic ca aceste perversiuni sexuale să fie legiferate, instituţionalizate şi impuse societăţii ca manifestări comportamentale normale ale unui OM în societate ? Eu cred că nu, iar legea nu are menirea de a apăra patimile şi perversiunile, ci de a apăra firea umană în demnitatea ei.

     9. Homosexualitatea, adică desfrâul împotriva firii, trebuie combătută pentru mai multe pricini, dintre care amintim câteva:

     - sodomia este un păcat strigător la cer;

     - este un păcat îndreptat împotriva legilor firii, după care unirea trupească se face numai între bărbat şi femeie şi numai în cadrul căsătoriei;

     - la cuplurile homosexualilor lipseşte iubirea jertfelnică, iubirea desăvârşită, care transfigurează şi spiritualizează actele de iubire trupească din cadrul familiei întemeiate după modelul familiei paradisiace, fiind înlocuită de patimă sau poftă scăpată de sub controlul voinţei;

     - homosexualul vede în persoana cu care păcătuieşte un obiect necesar satisfacerii plăcerilor lui, făcând-o şi pe aceasta desfrânată;

     - desfrâul împotriva firii zdruncină stabilitatea familiei, care reprezintă „o celulă sănătoasă a edificiului Bisericii şi societăţii;" [502]

     - prin practicarea pedofiliei, răul se întinde asupra unor fiinţe nevinovate;

     - pretenţia de a înfia copii, pentru a-i creşte în mocirla păcatului lor, reprezintă un mare rău adus societăţii;

     - contribuie la creşterea îmbolnăvirilor de SIDA.

     10. Omul secularizat, rupt interior de Dumnezeu, nu mai are conştiinţa păcatului, nu mai ştie de învăţăturile Bisericii şi se lasă purtat de mândra pretenţie de fiinţă autonomă şi de patimi, fără să se gândească ce preţ va plăti omenirea pentru această decădere morală.

     11. Nu este drept ca, pentru a fi primit în structurile europene, să ţi se ceară să legiferezi un comportament care este împotriva legilor firii. În unele state din America (Texas, Arizona, Georgia), homosexualitatea este pedepsită cu închisoarea şi nimeni nu-i etichetează pe cei de acolo ca fiind „neeuropeni" sau „neamericani".

     În acest sens, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist spune atât de convingător: „Structurile europene ne vor primi, contrar aparenţelor, în sânul lor, cu specificitatea noastră, cu identitatea noastră creştină tradiţională, dacă se vrea, totuşi, un dialog şi o bogăţie de valori spirituale şi nu o unitate impusă în mod artificial." [503]

     12. Biserica condamnă păcatul sodomiei ca pe un păcat strigător la cer, dar pe cei care păcătuiesc îi aşteaptă la scaunul spovedaniei, pentru ca prin mijloacele ei specifice de însănătoşire, să-i poată reda societăţii, scăpăţi de această patimă teribilă, care le face rău lor, semenilor şi societăţii.

     13. Chiar şi în nedorita eventualitate a legiferării homosexualităţii, nu trebuie să ne temem, pentru că poporul nostru „şi-a plămădit şi hrănit fiinţa sa din Evanghelia Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Preceptele evanghelice au fost transmise din generaţie în generaţie, de la părinţi la copii, de la Sfântul Altar al Bisericii şi de la cel al familiei, ceea ce a dat naştere la un mod creştinesc de viaţă fundamentat pe valorile nepieritoare ale credinţei în Hristos." [504]

     14. Respingând „iubirea necurată pentru a proteja şi promova iubirea sfântă aşa cum este voită de Dumnezeu, Biserica respinge tirania patimilor egoiste şi fără rod de viaţă, pentru a proteja libertatea de a trăi în virtute şi respinge ceea ce este împotriva firii, pentru a apăra firea umană în demnitatea ei." [505]