• Părinte Ilarion, cum procedaţi cu cei care vin la spovedanie şi mărturisind păcatul avortului sunt cuprinşi de deznădejde?

Pe cei care vin cu deznădejde nu trebuie să-i des­curajăm. Nu există păcat în faţa lui Dumnezeu care să nu fie iertat. Dar prima condiţie este ca omul să nu se mai întoarcă la păcatele pe care le-a făcut.

Pentru avorturi, cele mai multe canoane - aşa am apucat şi eu de la înaintaşi - prevăd ca, pentru fiecare avort, e bine ca să boteze un copil. Pentru că i-a luat lumina aceluia, să-i dea lumină altuia - să boteze un copil, să-l încreştineze. Şi apoi, milostenie, rugăciuni şi totodată să aibă întotdeauna părerea de rău, să se căiască: "Doamne, am fost o criminală; mi-am ucis propriul copil". Asta să nu lipsească. Şi dacă ne smerim în faţa lui Dumnezeu, Dumnezeu nu ne părăseşte. Se spune că, pe cel care se smereşte, Dumnezeu îl înalţă. Prin asta putem căpăta iertare.

Să nu cădem în deznădejde, că deznădejdea este ultimul păcat. Dacă prin botez noi am devenit copii ai lui Dumnezeu, ne-a înfiat, ne-a dat dreptul să spunem Tatăl nostru, după aceea ne-a dat dreptul să ne împărtăşim cu Sfintele Daruri. Dacă noi, răi fiind, ştim să dăm daruri bune copiilor noştri, cu atât mai mult Dumnezeu, care este Tatăl nostru, ştie de ce avem nevoie.

• Le mai daţi şi metanii?

Da. Nu le-am oprit. Dacă după canoane unii spun şapte ani, alţii spun cinci ani, alţii spun trei ani, eu la cele mai multe le spun: "Te-ai mărturisit acum; să mai vii şi altă dată. Măcar în cele patru posturi; dacă poţi să vii mai des, mai bine ar fi". Şi dacă văd că-şi îndreaptă viaţa, că nu se mai întoarce la păcate, un an şi jumătate, doi, o opresc, şi după aceea o împărtăşesc. în ultimul timp, şi numai la un an le-am împărtăşit. Căci dacă îi depărtezi prea mult, îi pierzi şi nu se mai apropie. Dacă îi sperii, spunându-le: "Canoanele spun cincisprezece ani sau şapte ani sau... ", se gândesc: "Dar mai trăiesc eu?" sau cine ştie ce. Omu-i om; se duce în partea cealaltă. Dacă văd că are început bun şi văd căinţă, îi încurajez. Pentru că sunt unii care vin numai aşa, de formă: "A, am făcut păcatul şi mă duc iar să mă mărturisesc". Sigur, atunci trebuie să-i lipseşti de Sfânta împărtăşanie cinci ani sau şapte ani... Iar dacă văd că a făcut greşeala asta şi i-a părut rău - aşa cum spune şi în Pateric: "E mult un an?" - "E mult!" - "E mult trei luni? E mult! Ajung trei zile". Depinde şi de căinţa omului. Dacă vine cu inima frântă, sigur că atunci el nu mai poate să se întoarcă la păcatul acela.

• Duhovnicul poate să aprecieze canonul cu îngăduinţă?

Da, sigur. Cel mai greu este totuşi să apreciezi - aşa cum spunea şi marele duhovnic care a fost părintele Paisie Olaru: "De două lucruri mă tem când mi-o ieşi sufletul: că am legat pe cine nu trebuia să leg şi am de­zlegat pe cine trebuia să leg". Eu m-am gândit însă de multe ori că dacă îl sperii cu un canon mare, îl pierzi, şi apoi chiar e mai rău. Sau dacă îl văd că se apropie şi vine la biserică... Prima dată asta e: să iubească Biserica, să nu se depărteze; Biserica este cea care ne salvează...

Eu dau cel puţin cincizeci de metanii pe zi, afară de sâmbătă şi duminică, milostenie şi să zici Tatăl nostru de mai multe ori pe zi - de douăzeci de ori, de exemplu. Chiar persoana care a plecat mai înainte puţin - a fost o doamnă cu soţul - mi-a spus: "Părinte, şi acolo unde lucrez, cât îmi fac canonul, eu stau în genunchi". Foarte bine, e mai primit aşa. Dar decât să laşi de azi pe mâine, mai bine zi-l şi când eşti la bucătărie sau faci altceva, că ai copilaşi; mâinile să lucreze, mintea să fie la Dumnezeu. Sunt mulţi care au chiar Psaltiri şi le mai spun să citească două-trei catisme, dacă pot; dacă nu, măcar o catismă pe zi. Şi Paraclisul Maicii Domnului, şi Doamne Iisuse... Tot timpul să aibă în minte toate păcatele şi să spună neîncetat "Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule, miluieşte-mă" \ "Maica Domnului, miluieşte-mă"'... Să se roage şi la Maica Domnului şi să nu ne pierdem nădejdea.

•  Cum procedaţi cu cei care vin să se spovedească numai de Paşte şi de Crăciun, în grabă?

Vin în ultimul moment şi nu poţi să faci prea mult pentru ei, dar poţi să le spui să mai vină altădată, când preotul este mai liber.

Un alt păcat, tot aşa de greu ca şi avorturile, sunt perversiunile. Pentru că astăzi sunt mulţi care fac astfel de păcate. Eu le spun: "Mă fraţilor, nu este bine ce faceţi, pentru că spurcăm aceste porţi prin care trebuie să-L primim pe Hristos. Nici animalele nu fac aşa ceva! Uite ce s-a întâmplat acolo unde s-a practicat acest păcat, în Sodoma şi Gomora: a dat o ploaie cu pucioasă şi, cum se spune în Moliftele Sfântului Vasile cel Mare, «şi astăzi ard în pucioasă şi se chinuie»". Ăsta este un păcat care bântuie... Se spune că şi dracii fug, să nu-i trăsnească. Sunt alţii care fac alte blestemăţii, deşi unii sunt căsătoriţi.

•  Dacă le spunem şi aplicăm canoanele aşa cum sunt, se descurajează?

- Se descurajează, da. Eu le spun: "Nu te împărtă­şesc acum. Mai vii, şi-om vedea", ca să nu-i descurajez. Şi  dacă omul îşi  găseşte  calea,  dacă îl  văd  că se îndreaptă, atunci sigur că îi reduc mult canonul. Nu contează că-i dai canonul şi îl face, dacă pe urmă se apucă şi face iar păcatul. Interesul este să nu se mai întâmple, să nu se mai repete păcatul.

• Să le dăm nădejdea că nu este pierzanie?

-  Nu, nu este. Nu există păcat să nu fie iertat de Dumnezeu. Ce păcate nu făcuse tâlharul de pe cruce?! Şi Dumnezeu, într-o clipită, l-a mântuit.

Este foarte important, iarăşi, postul. Când vin, de exemplu, cele care fac avorturi, e bine să fie sfătuite, dacă sunt sănătoase, ca măcar vinerea să ţină ajunare -cum e în canon - cât pot, până la 4-5 după-amiază, dacă se poate. Unele întreabă: "Părinte, dar apă sau cafea?" Păi asta nu mai este ajunare. Ţine, pentru că păcatul te biciuie. Să-l biciuim şi noi; dacă nu e canonisit, pe urmă rămâi nevindecat.

Sigur că toate acestea trebuie făcute cu multă chib­zuinţă, ca să nu-i deznădăjduim. Altfel, îi pierdem. Am auzit că suntem ţara cu cele mai multe avorturi.

Dumnezeu întotdeauna răsplăteşte sau pedepseşte intenţia... Căinţa Dumnezeu o răsplăteşte cu bine, cu iertarea; dar când se tratează cu nepăsare sau cu făţăr­nicie lucrurile acestea, sigur că atunci Dumnezeu Se mânie şi ne pedepseşte.

Să ştiţi că dacă faceţi această carte, o să aveţi mare plată de la Dumnezeu, pentru că femeile acestea au ne­voie de încurajare. Sunt unii care sunt aşa de deznădăj­duiţi! Vin la mine şi mă întreabă: "Părinte, dar mai este iertare?" - "Dar cum să nu fie iertare!" Dacă unul ca acesta a pus început bun, nu se mai întoarce la păcat.

• Spuneţi, cum e cu lacrimile?

- Pe lângă canonul pe care i l-ai dat, pe lângă rugă­ciunile pe care le face, dacă poate, să scoată şi lacrimi, pentru că lacrimile sunt ca şi al doilea botez - adică, prin lacrimi ne putem curaţi. Dar lacrimile să fie curate, sincere, pentru că sunt două feluri de lacrimi. Să nu fie făţarnice. Pe acelea Dumnezeu nu le primeşte. Să fie pornite din inimă, cu căinţă. Prin aceste lacrimi, Dum­nezeu ne curăţă de orice greşeală, de orice păcat. Şi să avem nădejde la Dumnezeu, că Dumnezeu nu ne pără­seşte niciodată. Este mai aproape Dumnezeu decât credem noi. Noi numai atâta suntem datori, să strigăm, ca şi Sfântul Apostol Petru. Când era pe mare şi a văzut valurile că vin, a început să se îndoiască şi s-a afundat. Atunci a strigat: "Doamne, ajută-mă!", şi numaidecât Dumnezeu a venit şi l-a prins de mână.

Aşa şi noi, să avem această credinţă că Dumnezeu este totdeauna lângă noi. Când suntem într-o nenorocire, în deznădejde, în mare ispită, să strigăm la Dumnezeu. Să-I cerem ajutor, să-I cerem iertare ca unui Tată milostiv şi iubitor.